N - Limba Romana

112 ROMÂNĂ
vociferările antinaţionaliştilor din epocă, care cereau scoaterea limbii moldoveneşti
pe linie moartă, pe motiv că ea ar fi săracă şi degradată, iar, pe de
altă parte, la bătăliile lingvistice de la mijlocul secolului XIX, declanşate de
pretinşii ei reformatori, aşa-zişii latinişti, care îşi propuneau s-o recroiască, pe
acelaşi motiv că ar fi săracă şi secătuită. Semnificativ în aceeaşi ordine de idei
este faptul că ideea poetică principală a primei părţi consună perfect cu bine
cunoscuta replică pe care Alecu Russo le-o dă detractorilor limbii: „Eu neg
că limba noastră e săracă; limba nu e mai săracă decât altele însorătoare...”.
În contextul definiţiilor metaforice din strofele 1-8, care formează un continuum
imnic cu revers dialogic comparabil cu partea ascunsă a aisbergului, anafora
„limba noastră” cumulează multiple semnificaţii figurate, devenind simbol
sugestiv al spiritualităţii neamului, al fiinţei lui multidimensionale în lume, în
istorie. Sugestivitatea acestuia este potenţată cu mijloace simple ţinând cu preponderenţă
de retorica populară. Unul dintre acestea îl constituie reluarea metaforelor
sinonime cu funcţie pregnant acumulativă, procedeu care marchează
liniile de tensiune ale textului. În majoritatea strofelor numele predicative
omogene, prin mijlocirea cărora termenului-simbol („limba noastră”) i se atribuie
semnificaţii noi, identifică efectiv nişte dublete metaforice („o comoară” –
„un şirag de piatră rară”, „cântec” – „doina dorurilor noastre”, „frunză verde” –
„zbuciumul din codrii veşnici”, „vechi izvoade” – „povestiri din alte vremuri”).
Se înţelege, astfel de reluări legitimează reduplicarea în paralel a unor şiruri de
seme (unităţi semantice minime), identice sau asemănătoare, care, asociate cuvintelor
din care se constituie enunţurile, întemeiază un câmp semantic favorabil
pentru accentuări de intensitate, dar şi pentru dezvoltarea semnificaţiei,
a sugestiei. De exemplu, în prima strofă gândul despre inestimabila bogăţie a
limbii, exprimat printr-o metaforă coalescentă stereotipă („o comoară”), este
nu numai accentuat, ci şi particularizat de dubletul acesteia, „un şirag de piatră
rară”, care, evocând sclipiri diamantine, concretizează şi reliefează înţelesul de
frumuseţe sclipitoare, fascinantă. În plus, proiectarea acestor reprezentări în
planuri spaţiale diferite (limba e o comoară „în adâncuri înfundată” şi totodată
e piatră rară „pe moşie revărsată”), determină conexiuni asociative care dau un
nou impuls sugestiei: pentru accederea la tezaurul lingvistic e necesară o muncă
enormă de valorificare a acestuia atât în adâncime, cât şi în extensiune, atât
pe verticală, cât şi pe orizontală.
Din raţiuni lesne de înţeles, dialogismul discursului în partea întâi se centrează
pe ontologia limbii, pe relaţiile ei cu vorbitorii săi, pe semnificaţia ei
ca fapt de cultură şi expresie a spiritualităţii. De aceea limba e privită dintr-o
largă perspectivă socială, în strânsă legătură cu istoria, credinţa şi datinile
poporului. Este interesant că, în viziunea metaforico-simbolică a autoru-