N - Limba Romana

166 ROMÂNĂ
REGIZORUL (către colegă): Întreabă-l de Coşniţa.
ALEXANDRU: La Coşniţa era grav, se împuşca din tunuri şi blindate. Ştabul se
afla în clădirea Fabricii de conserve. Aici ne odihneam şi luam masa. Dimineaţa
ne dădeau caşă, ceai, pâine, unt, la amiază borş, felul doi şi compot.
TELEJURNALISTA: Când au fost cele mai grele lupte pe platoul Coşniţa?
ALEXANDRU: Cele mai mari lupte au început în luna mai 1992. Să vă povestesc
de noaptea de 9 spre 10 mai. Atunci am fost trimis într-o misiune specială.
Lângă satul Dzerjinski era o carieră de piatră. Acolo se aflau două maşini militare
„Ural” cu instalaţii „Grad”, care lansau rachete.
Eram un grup de vreo 10-15 băieţi, eu am fost numit conducătorul grupului.
Trebuia să trecem printr-un câmp minat, între Pohrebea şi Dzerjinski. Ştiam că
e minat.
Taman în noaptea ceea era lună, se vedea foarte bine. Înainte mergea un băiat
cu un Kalaşnicov de un calibru mai mare. După el, la o anumită distanţă,
mergeam noi, cu un aruncător de grenade. Am respectat strict o regulă – să
mergem exact pe urma de şenilă a tractorului ce mersese ziua spre cariera de
piatră.
La lumina lunii se vedea clar urma de şenilă. Dacă am fi observat că e săpată
această urmă, înseamnă că e pericol – acolo putea fi pusă o mină. Am mers spre
Dzerjinski pe urma de şenilă, am ajuns cu bine. Am găsit maşinile „Ural”. Noaptea
ele nu erau păzite de nimeni. Le-am aruncat în aer şi ne-am pornit înapoi
spre Coşniţa.
Dar poate că, de bucurie, am fost mai puţin atenţi la întoarcere. Când eram
aproape să ieşim din câmpul minat, colegul Ghena, care mergea din urma mea,
şi-a pus mâna pe umărul meu, vrând să-mi spună ceva la ureche. Într-o clipă de
neatenţie, el a călcat cu vreo douăzeci de centimetri alături de urma de şenilă, iar
acolo era îngropată o mină. A răsunat o explozie.
Am auzit un vuiet în cap, nu mai ştiu ce era cu mine. Iar Ghena striga „ce-i cu piciorul
meu, am picior?”. Băieţii i-au spus „este piciorul, este!”. El a pipăit cu mâna
şi a înjurat. Nu mai avea picior.
Eu am început a mă rostogoli, îmi căutam automatul. „Lasă automatul”, îmi
ziceau băieţii. „Nu, eu automatul nu-l las, că pot să stau la închisoare”. Până la
urmă, am găsit automatul şi am mers pe jos o jumătate de kilometru.
Apoi pe mine şi pe Ghena ne-a luat o maşină şi ne-a dus la spitalul de urgenţă din
Chişinău. Sângele curgea şuvoi din mine, iar un doctor bombănea că din cauza
noastră nu se poate duce la vilă. El zicea „la dace”.
Eram grav rănit la piept, la faţă, la piciorul drept, la piciorul stâng... Mi-au rămas
mai multe schije în corp... Şi aici am o schijă, sub barbă... (arată cu un gest sub
barbă).
TELEJURNALISTA: Domnule Alexandru, noi am vrea să ştim ce fel de mine
foloseau separatiştii.
ALEXANDRU: Tot felul de mine. Erau mine împotriva armatei terestre şi mine de
marca MON-100. Mina MON-100 e mare ca o farfurie şi are 2 kilograme de trotil.