N - Limba Romana

eminesciana 65
gradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini!”. Şi răspunsul lui
Eminescu: „Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea
cuceri Orientul. / Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii
a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la
Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
Şi nu se înşela.
Eminescu dedică fiecărui veac din istoria Basarabiei câte un capitol. Colportarea
numelui Basarabia nu s-a pus decât în vremea lui Mircea cel Bătrân,
pentru ca să revină, în dreptul forţei, abia la 1812. În vremea lui Ştefan cel
Mare, Imperiul Otoman atinsese culmea puterii sale şi ţelul sultanilor de a
stăpâni cetăţile de la Marea Neagră, drept condiţie a biruinţei asupra creştinilor,
s-a împlinit: „De aceea trebuie s-o spunem de pe acum că, oricât de
viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru
vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe
decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut
rezista decât în defensivă, decât nevroind la strâmtoare, pentru a le face sminteală,
căci la gol nu îndrăznea” 23 . De unde şi „testamentul” lui Ştefan cel Mare
privitor la viitoarele capitulaţii faţă de Poartă, prima fiind încheiată la 1511
de către Bogdan, prin care se stipula că „Moldova e ţară liberă şi nu cucerită”
(art.1), că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni şi
de a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-înainte, fără să i se facă cea
mai mică ştirbire a teritoriului ei” (art. 3), că „stăpânirea voievozilor se va întinde
asupra întregului teritoriu al Moldovei” (art. 6), că „turcii nu vor putea
cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea
aşeza în orice mod ar fi”, drept recompensă şi supunere, domnii oferind, anual,
Porţii „4000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate
însă sub titlul de dar” (art. 8). Aceste drepturi sunt recunoscute şi în tratatul
lui Petru Rareş de la 1529. De jure, cetăţile Cetatea Albă şi Chilia fuseseră
restituite Moldovei, dar de facto ele au fost ocupate milităreşte de turci, de
unde şi precipitarea lui Petru Rareş în politica faţă de Poartă, nevoit fiind să
încheie un tratat secret cu marchizul de Brandenburg, la 1542, cu scopul de
a fi stăpân, de facto, pe cetăţile de la mare. Eminescu subliniază faptul că acele
cetăţi n-au devenit proprietate de jure a Porţii, ceea ce se reflectă şi-n Tratatul
de la Kuciuk-Kainargi din 10/21 iulie 1774, încheiat între Rusia şi Imperiul
Otoman, sub Ecaterina a II-a. În raportul ambasadorului austriac Thugut la
Constantinopol (3 decembrie 1774), se precizează limpede că Poarta s-a angajat
să restituie către Moldova şi Valahia cetăţile ocupate militar, chiar dacă
a făcut tot ce i-a stat în putinţă să tergiverseze lucrurile. Drama respectivelor
cetăţi începe cu adevărat din secolul al XVII-lea, cu stingerea dinastiei Muşa-