Sistemul NaĹŁional de Cercetare, Dezvoltare ĹŸi Inovare ĂŽn ... - IFA

conjuncturale legate de schimbarea legislaţiei privind durata maximă a
stagiului doctoral. Caracteristicile procesului, dar şi distribuţia „producţiei”
de doctori pe domenii de specializare sunt absolut necesare pentru
înţelegerea contribuţiei acestei etape la formarea resursei umane pentru
cercetare.
În 2000, 4,6% dintre titluri au fost obţinute de doctoranzii cu frecvenţă.
Ponderea lor se menţine şi în anul următor pe fondul unei scăderi generale
a numărului de noi titluri.
Schimbările pozitive din sistemul doctoratului au fost mai degrabă
timide până în 2004. În aceste condiţii competitivitatea internaţională a
universităţilor româneşti continuă să fie scăzută. Este elocvent în acest
sens numărul redus al bursierilor programului „Marie Curie” ca şi al
cercetătorilor postdoctorali străini care vin în laboratoarele româneşti pentru
realizarea cercetărilor (World Bank, 2004).
Numărul noilor doctori în ştiinţă şi tehnologie constituie un indicator
important al formării resurselor umane calificate pentru cercetare. În
clasamentul „productivităţii” din acest domeniu, rata de 0,55 noi doctori la
1000 de persoane în vârstă de 25-34 plasează UE(15) înaintea SUA şi
Japoniei. Cele mai ridicate rate în rândul noilor state sunt cele din Slovenia
şi Cehia. Ele sunt inferioare mediei UE(25) (0,49), dar le depăşesc pe cele
din Grecia şi Italia (EC, 2003, p.50). România nu apare în clasamentul
acestui tip de productivitate, cel mai probabil din cauza lipsei datelor.
Măsura în care sistemul educaţional românesc satisface nevoia de
resurse umane a unui sistem CDI de nivel european poate fi evaluată pe
baza schemei propuse de Comisia Europeană în 2003. Întrucât datele
despre doctoranzii şi numărul noilor titluri de doctor în ştiinţă şi tehnologie
nu au fost obţinute până la finalizare acestui raport, nu se poate face încă o
astfel de analiză.
III.2.3. INFORMATIZAREA UNIVERSITĂŢILOR
Manuel Castells (1996, 2000) propune o conceptualizare a societăţii
de la sfârşitul secolului 20 bazată pe distincţia dintre o societate „a
informaţiei” şi cea „informaţională”. Termenul „informaţional”, afirmă
sociologul citat, „indică atributul unei forme specifice de organizare socială
în care generarea, procesarea şi transmiterea informaţiei devin sursele
fundamentale ale productivităţii şi puterii datorită noilor condiţii tehnologice
care apar în această perioadă istorică”. Trăsătura esenţială a noii tehnologii
nu este „centralitatea cunoaşterii şi informaţiei, ci aplicarea acestei
cunoaşteri şi informaţii pentru a genera cunoaştere şi instrumente de
procesare a informaţiei sau de comunicare, într-o spirală cumulativă a feedbackului
dintre inovare şi utilizarea inovaţiei”. Castells încheie spunând că
acest feed-back dintre „introducerea noii tehnologii, utilizarea ei şi
361