Sistemul NaĹŁional de Cercetare, Dezvoltare ĹŸi Inovare ĂŽn ... - IFA

mondial. Există riscul de a se menţine o oarecare ruptură între interesele
sectorului privat şi cele ale sectorului public şi a se bloca astfel cercul de
potenţare reciprocă (reacţie pozitivă, în cascadă) a celor două mari surse
de resurse de cercetare şi inovare;
construcţia instituţională în domeniul CDI poate reprezenta simultan o
oportunitate sau un risc. Necesitatea alinierii sistemelor educaţionale şi de
CDI la standardele UE în cursul procesului de pre-aderare şi post-integrare
a noilor state membre UE şi a ţărilor candidate poate fi exploatată benefic
sau ineficient. Riscurile sunt legate de menţinerea lipsei de vizibilitate a
sistemului CDI şi a necesităţilor sale de finanţare şi de alocare de resurse
umane, de menţinerea decuplării între cercetarea privată, academică
(incluzând universităţi şi institute de cercetare) şi cea guvernamentală
(programe de CDI cu destinaţie socio-economică precisă, catalizată de
obiectivele de dezvoltare naţionale şi internaţionale);
fuga creierelor poate continua şi după restructurarea sistemelor de
cercetare şi a celui educaţional, astfel încât resurse financiare şi eforturi
socio-economice interne pot ajunge să finanţeze creşterea calităţii forţei de
muncă utilizate în cercetare şi inovare de alte economii. Este necesară
conceperea unor măsuri de atragere a cercetătorilor în economia naţională
şi după formarea lor în sistemele educaţionale şi de cercetare.
RECOMANDĂRI.
A. În design-ul politicii de CDI, este bine să se ţină seama de nevoia de
trans-disciplinaritate şi de conectare la realităţile societăţii româneşti şi
mondiale, ca şi de conştientizarea rolului economiei bazate pe cunoaştere
şi a „noii economii”, care impun o abordare sistemică a triunghiului
cunoaşterii (cercetare, inovare şi educaţie).
Exemple:
Nu se poate vorbi de o cercetare competitivă fără o masă critică de
resurse umane înalt calificate, de unde importanţa corelării cu procesul de
la Bologna, exploatarea oportunităţilor indirecte, cum ar fi programul
Erasmus Mundus, conectarea sistemului de educaţie la cât mai multe Joint
Masters şi Joint Doctorates, implementarea conceptului de educaţie
permanentă (life-long learning).
Nu se poate vorbi de întărirea conexiunii dintre cercetarea publică şi
cea privată fără corelare între politica industrială, fiscală etc., fără o
armonizare a mecanismelor şi procedurilor care să ducă la apariţia de
sinergii şi să permită o relaţie între ambele părţi. Cercetarea trebuie să
poată atrage mai multe resurse din sectorul privat, iar sectorul privat trebuie
să fie motivat să finanţeze cercetarea prin înlăturarea unor bariere cum ar fi
birocraţia, care conduce, printre altele, la un time-to-contract prea lung şi
nu poate asigura un time-to-market competitiv.
516