STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Conflictul actual s-a desfâşurat în limitele frontierelor dintre trei state, care se află
oficial în condiţii de pace. Egiptul, ca şi Israelul, nu doreşte să-şi asume responsabilitatea de
a se confrunta cu Hamasul, întrucât autorităţile de la Cairo se tem că extremismul grupării
palestiniene Hamas şi afinitatea sa pentru „Frăţia Musulmană” vor spori riscul manifestării
extremismului pe teritoriul egiptean. În absenţa unui rol mai mare acordat Egiptului, Fâşia
Gaza nu va obţine gradul minim de stabilitate necesară pentru progresul economic. În plus,
conectarea acestei regiuni la o economie real, mai degrabă decât la o economie
„palestiniană” fictivă, este cea mai rapidă metodă concretă de a îmbunătăţi situaţia
populaţiei palestiniene de aici.
Pentru palestinieni, recunoaşterea eşecului evident al ANP şi a consecinţelor alegerii
reprezentanţilor Hamas la guvernare, presupune acceptarea realităţii, oricât de neplăcut ar fi
acest lucru.
Acţiunea militară a forţelor armate israeliene în Fâşia Gaza ridică întrebări atât de
ordin moral, cât şi strategic. Problemele de ordin moral sunt mult mai complexe decât sunt
pregătiţi să recunoască partizanii din fiecare tabără. Acelaşi lucru nu este însă valabil şi în
privinţa problemelor de ordin strategic. Aici verdictul este clar: întoarcerea forţelor israeliene
în Fâşia Gaza constituie o recunoaştere tacită a eşecului strategic din ultimele patru decenii.
Oricât de adânc au înaintat forţele armate israeliene în această regiune şi indiferent cât de
mult vor rămâne aici, un lucru este cert: operaţia „Cast Lead” nu va pune capăt violenţelor
dintre israelieni şi palestinieni.
Încă de la ocuparea fâşiei Gaza şi a Cisiordaniei în războiul din 1967, autorităţile
israeliene au înţeles că a permite palestinienilor să-şi exercite liber dreptul la autodeterminare
este incompatibil cu securitatea israeliană. Expulzarea fiind o soluţie imposibil de pus în
aplicare, iar absorbţia inacceptabilă, de-a lungul timpului, guvernele israeliene au încercat să
impună condiţiile în care palestinienii să trăiască. Această acţiune a provocat o mişcare
intensă de rezistenţă, manifestată prin revolte sângeroase, incursiuni, invazii şi acţiuni de
represalii. În aceste condiţii, autorităţile israeliene au început să caute modalităţi de
soluţionare definitivă a problemei palestiniene, fie prin negocieri (aşa-numitul „proces de
pace”), fie prin acţiuni unilaterale (divizare). Şi în acest caz, succesul s-a dovedit greu de
obţinut.
În loc să consolideze securitatea israeliană, ocupaţia a declanşat un război de
uzură fără sfârşit. Conflictul este unul în care Israelul nu se poate aştepta, în mod
realist, să obţină victoria definitivă.
Rolul şi poziţia Iranului constituie un element indispensabil înţelegerii situaţiei
din zonă. Se impun consecutiv cel puţin două observaţii.
În primul rând, se cuvine amintit că trupele Hezbollah (Hizb’Allah, în trad.
„Partidul lui Allah”) au fost practic înfiinţate la începutul anilor ’80 de către
combatanţi iranieni din rândurile Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice deplasaţi
în Liban, iar structurarea ideologică a organizaţiei s-a făcut pe osatura preceptelor
radicalismului şiit de sorginte iraniană.
În al doilea rând, dincolo de fundamentarea ideologic-religioasă a Hezballah şi
de influenţa sa consecutivă asupra organizaţiei, Iranul este implicat direct în conflictul
actual, a cărui desfăşurare este instrumentalizată, dacă nu cumva şi intenţionat
provocată, în direcţia urmăririi intereselor geostrategice ale Teheranului, toate acestea
în directă legătură cu programul nuclear iranian. Motivaţia adiacentă probabilei
121