STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

dualitate relaţională (la nivelul relaţiilor internaţionale), sau cooperare conflictuală
(la nivelul operaţionalizării politicilor de securitate).
Aceste teorii şi doctrine deschid o nouă perspectivă asupra dihotomiei
cooperării şi conflictului, a binomului pace-război, la un nivel fără precedent al
integrării şi complementarităţii termenilor, propunând simultan nuanţarea şi a altor
concepte considerate clasice, precum: concurenţa, competiţia, confruntarea,
neutralitatea actorilor internaţionali. Ele vor proiecta o relativitate post-modernă
asupra sferei conservatoare a războiului, transfigurând concomitent etica relaţiilor
internaţionale şi sistemul legislativ internaţional.
Marile puteri, în primul rând Statele Unite, China şi Rusia au înţeles primele,
beneficiile produse de această formă de relativism şi avantajul pe care dezvoltarea lor
politico-militară în această direcţie, la nivel filosofic, doctrinar, al politicilor şi
strategiilor de apărare, al instituţiilor securităţii naţionale, al mijloacelor şi tehnicilor
utilizate, al calificării resursei umane, al experimentării în diverse zone de pe glob, le
poate aduce. Celelalte state au încercat, după propriile puteri şi în concordanţă cu
condiţiile istorice specifice, să înţeleagă şi să facă faţă noilor provocări, noilor forme
de agresiune la care erau supuse. În cele ce urmează voi arăta cum a evoluat
fenomenul în statele din estul Europei, o regiune mult-încercată din punct de vedere
istoric şi o placă turnantă a politicii mondiale în viitor.
3. Raportarea statelor „Noii Europe 13 ” la formele contemporane de
conflict
De aceea ne putem întreba, pe bună dreptate, ce politici şi strategii se aplică şi
ce nu, în statele defunctului Tratat de la Varşovia, pentru a contracara noile forme de
agresiune? S-au adaptat fostele ţări comuniste suficient de rapid la noua realitate de
securitate globală? Le funcţionează la parametrii corespunzători reflexele de
supravieţuire, sau sunt încă debusolate după marea transformare ideologică prin care
au trecut? Analiza comparativă a doctrinelor, a bazei normative de operaţionalizare a
acestor doctrine şi mai ales a schimbărilor în structura forţelor sistemelor naţionale de
securitate, ne dezvăluie că aceste noi democraţii se prezintă ca fiind pline de
vulnerabilităţi, că ele nu înţeleg, nu pot, sau nu sunt lăsate să poată, să adopte măsuri
eficiente pentru contracararea agresiunilor non-convenţionale. Ele încă plătesc, mai
ales preţul economic, pentru că au fost învinse în urma Războiului Rece (un alt tip de
confruntare, care nu se încadrează în definiţiile clasice ale războiului!).
Implementarea conceptelor RMA în armatele acestor state a rămas la stadiul de
abstracţie, forţele lor militare abia se “demasifică” (în cazul statelor mai mari, precum
România, Polonia, Cehia sau Ungaria) sau se specializează pe anumite domenii de
nişă în cadrul NATO şi UE (ţările baltice, Slovenia). Lipsa resurselor suficiente
alocate pentru apărare (ca în cazul României) sau a accesului la tehnologie avansată,
13 Numesc state ale “Noii Europe” statele ieşite din sfera de influenţă a lagărului comunist la
sfârşitul Războiului Rece şi care au aderat ulterior la valorile şi instituţiile democratice ale Europei
Occidentale, la NATO şi UE: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, România, Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Termenul a fost propus de analiştii politici americani conservatori în
anul 2003, ca o contrapondere retorică a ţărilor „Vechii Europe”, care nu sprijineau cu entuziasm,
sau chiar se opuneau intervenţionismului militar al SUA în Irak.
293