STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

potenţialelor ameninţări hegemonice ale statelor celor mai puternice de pe continent 9 .
Unitatea noastră de analiză este marea putere individuală şi comportamentul
său faţă de alianţe (alianţă/non-alianţă) ca răspuns la concentrările de putere, adunate
într-o jumătate de deceniu 10 . O abordare alternativa ar fi o concentrare pe nivelurile
sistemului, care pune problema dacă o alianţă ia naştere sau nu într-o anumită
jumătate de deceniu. O problemă a acestei abordări este faptul că nu controlează
variaţia în număr a marilor puteri de la o era la alta. Se prezumă ideea conform căreia,
cu cât este mai mare numărul de mari puteri, cu atât este mai probabil să se formeze
coaliţii de contrabalansare. O a doua problemă este eşecul orientării pe nivelurile
sistemului, în vederea distingerii situaţiilor în care există o singură alianţă împotriva
statului dominant de cele în care se afirmă câteva alianţe bilaterale. Contrabalansarea
este mai puternică în al doilea caz decât în primul. Concentrându-ne pe marile puteri
individuale şi pe comportamentul lor faţă de alianţe, descoperim o dimensiune mai
discriminantă a comportamentului de contrabalansare.
Identificarea celui mai puternic stat, poziţia sa de capabilitate relativă, precum
şi creşterea puterii sale, presupun măsurarea, pentru perioada de referinţă a
capabilităţilor militare. Măsurarea ameninţărilor hegemonice constă în gradul de
concentrare a capabilităţilor militare. În mod ideal, ar fi folositoare găsirea unui
indicator al tuturor situaţiilor în care statul european cel mai puternic are ambiţii
hegemonice, sau, mai precis, situaţiile în care a fost perceput de ceilalţi ca
reprezentând o asemenea ameninţare. Măsurarea tuturor indicatorilor în ultimele cinci
secole, în timp de pace si de razboi, ar fi o sarcină deosebit de complexă. Din moment
ce ipotezele noastre se concentrează asupra ameninţărilor hegemonice în sistemul
european, unde balanţa teoriei puterii si cea a teoriei ameninţării converg, o analiză a
gradului de concentrare a puterii militare în mâinile unui singur stat este o măsura
adecvată pentru derularea demersului ştiinţific.
Cel mai folosit indicator al puterii militare, în decursul ultimei jumătăţi de
mileniu, de către liderii politici şi de către studenţi, sunt: mărimea populaţiei, bogăţia
şi armata (Morgenthau, 1967). Avem informaţii cantitative despre populaţie şi
armată. Bogăţia relativă a fost calculată ocazional în decursul timpului, dar există
puţine informaţii cu privire la evaluarea produsului naţional, dacă privim înapoi în
timp.
9 Statele Unite erau critice în multe privinţe faţă de coaliţia NATO formata după 1945; alianţele
între statele europene au precedat formarea NATO. Nu simţim nevoia să includem Statele Unite
printre statele europene, dupa 1945. Statele Unite au devenit un actor puternic în Europa, dar nu au
fost niciodată un stat european. Daca le-am trata altfel, asta ar însemna să ne abatem de la
concentrarea asupra regiunii. În final, recunoaştem că marile puteri europene dinainte de 1939 nu au
mai fost mari puteri dupa 1945, dar amintim elitele de dinainte de 1939 (Rusia, Marea Britanie,
Franţa, Germania şi Italia), pentru a identifica elitele europene de după 1945.
10 Analiza temporală de jumătate de deceniu este arbitrară. Datele referitoare la armate sunt
disponibile în medii de cinci ani, astfel fiind excluse analizele anuale. Un interval de zece ani ar
permite o întârziere între perceperea nevoii de contrabalansare şi crearea efectivă a unei alianţe, dar
conţine şi o perioadă lungă de timp, în cadrul căreia războaiele pot începe şi se pot încheia, iar
partenerii de alianţe pot trece de cealaltă parte. Cea mai scurtă perioadă de timp posibilă este
preferabilă pentru evitarea unei potenţiale schimbări, asociată cu o situaţie reprezentativă pentru o
perioada de timp în care se pot observa diferite tipuri de comportament.
381