STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Reizbucnirea violenţei în Kosovo în martie 2004 a subliniat atât problema
cauzată de restricţiile privind utilizarea forţelor, cât şi importanţa calităţii informaţilor.
Tulburările au luat efectiv prin surprindere Alianţa, iar limitările naţionale au stânjenit
oferirea unui răspuns imediat. În plus, nevoia de informaţii corespunzătoare şi de un
răspuns rapid în cazul apariţiei unor tulburări este şi mai mare în Afganistan, acolo
unde forţele NATO din PRT-urile sunt dislocate în zone izolate.
Diego A. Ruiz Palmer, şeful Secţiei Planificare în Departamentul Operaţii al
NATO, analizând în revista NATO nr 6 din 2006 posibilitatea realizării unei relaţii
din ce în ce mai strânse între operaţiile NATO şi transformarea Alianţei după
încheierea Războiului Rece afirma că „ odată o organizaţie militară de apărare în
timpul Războiului Rece, NATO parcurge în prezent un proces de transformare ale
cărui dimensiuni militară şi politică au devenit strâns interconectate în ultimii an”
La Summit-ul de la Roma din 1991, NATO a început efectiv transformarea sa
post Război Rece, prin adoptarea unei noi Concepţii Strategice. Puţini dintre cei
prezenţi la acest Summit ar fi prevăzut că o Alianţă cu o expertiză de neegalat în
planificarea operaţiilor dar fără nici o experienţă în desfăşurarea misiunilor reale va fi
angajată atât de amplu în următorii cincisprezece ani în Europa şi în afara acesteia.
Trebuie admis că o mare parte a extinderii responsabilităţilor operaţionale ale NATO
reflectă mai curând schimbarea circumstanţelor internaţionale decât o reaşezare
majoră la nivelul arhitecturii interne a Alianţei.
În acelaşi timp, transformarea politică şi militară – manifestată prin extindere,
înmulţirea parteneriatelor şi dezvoltarea forţelor expediţionare ca Forţa de Răspuns a
NATO (NRF) – a contribuit nespus la abilitatea Alianţei de a contribui operaţional la
eforturile mai largi în sprijinul păcii şi securităţii internaţionale. NATO contribuie
acum la menţinerea unui mediu sigur de securitate în Kosovo şi la stabilitatea generală
a Balcanilor de Vest, furnizează asistenţă de securitate Afganistanului, ajută la
instruirea Forţelor Irakiene de Securitate şi sprijină Uniunea Africană în Darfur.
Dislocarea Forţei de Implementare (IFOR) şi a Forţei de Stabilizare (SFOR) în
Bosnia şi a Forţei Kosovo (KFOR) a implicat de asemenea participarea contingentelor
din ţări partenere şi din alte ţări ne-membre NATO. Aceste operaţii au contribuit la
stabilirea unui model de cooperare politică şi militară în operaţiile de răspuns la aşanumitele
crize non-Articol 5 între NATO şi ţările contributoare ne-membre NATO,
care a devenit în prezent norma pentru operaţiile mai ample ale Alianţei.
Operaţiile din Balcani au influenţat de asemenea puternic transformarea
aranjamentelor de comandă şi control ale NATO. Noua Structură de Comandă a
NATO aprobată la Summit-ul de la Praga în 2002, caracterizată de accentul pus pe
comandamentele întrunite şi componente, reflectă învăţămintele desprinse din
aranjamentele de comandă pentru managementul operaţiilor din Balcani, care au
evoluat în timp sub auspiciile Comandamentului Forţelor Aliate din Europa de Sud de
la Napoli, Italia.
IFOR, în 1995, şi KFOR, în 1999, s-au bazat pe capabilităţile de asigurare a
intrării forţelor în teatru ale Corpului Aliat de Reacţie Rapidă (ARRC), care fusese
înfiinţat în 1994 pentru a fi comandamentul conducător al ambelor operaţii. Ca parte a
noii Structuri a Forţelor, de asemenea aprobată în 2002, ARRC a devenit un model
pentru alte şase comandamente terestre ale Forţelor de Înaltă Operativitate (HRF).
252