STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

întrebări asupra naturii atributelor posedate de Dumnezeu. Dacă hanbaliţii
insistau asupra atotputerniciei lui Dumnezeu, ei subliniau şi capacitatea lui de
îndurare şi interesul său pentru soarta oamenilor. Pe de altă parte, hanbaliţii,
mărginindu-se la textul Coranului şi al Tradiţiei, refuzau orice folosire a
raţionamentului dialectic sau katâm.
Tradiţionalismul, o altă sectă derivată, a dat naştere atunci unor grupări
politico-religioase oarecum extremiste, ca acea Nâbita, sau „buruiană". Această
sectă era totodată un partid politic care pare să se fi confundat cu acela al „partizanilor
'Uthmân". Aceasta înseamnă că adepţii ei aveau o atitudine politică aspră:
afirmând superioritatea lui 'Uthmăn asupra lui Ali, ei îi împingeau pe califii
abbasizi să urmeze calea trasată anterior de înaintaşii lor umayyazi. Tendinţa lor a
precumpănit în timpul domniei lui al-Mutawakkil, care nutrea, pe cât se spune, cel mai
mare dispreţ pentru Ali şi avea, dimpotrivă, o mare stimă pentru califii sirieni.
Hanbalismul a avut însă de făcut faţă, de la sfârşitul primei jumătăţi a
secolului al XI-lea, ostilităţii noii şcoli aşarite. Şcoala aşarită a fost aceea care
avea în cele din urmă să iasă biruitoare în cadrul evoluţiei sunnismului. Este
caracteristic faptul că ei s-au străduit de asemenea să combată erorile adversarilor
lor, fie ei mutaziliţi, şiiţi, „antropomorfişti" sau chiar creştini, evrei ori maniheeni.
În sfârşit, mişcarea aşarită, care se prezenta sub aparenţa unei şcoli teologice, a fost
şi o mişcare care a fost uneori calificată în mod justificat drept „socio-politică". Deşi
acuzaţi de către hanbaliţi de simpatii mutazilite, membrii ei s-au declarat adevăraţii
„partizani ai Sunnei şi ai regrupării comunitare sau ahl al-sunna wa-l-d΄)arncta,
expresie în care al doilea termen contează deopotrivă, dacă nu mai mult, ca primul.
Mişcarea avea să se dezvolte mai ales în afara Irakului, în Siria, unde ea a
pătruns odată cu profesorii şafiiţi, cei mai mulţi de origine iraniană, precum şi în
Magreb, unde ideile ei s-au răspândit începând din secolul al XI-lea printre unii
reprezentanţi ai juridismului malikit. O mişcare analogă a progresat, în Iran mai ales,
sub imboldul unui contemporan al lui al-Aşarî, al Mâtu-ridî, care a trăit în
secolul al X-lea la Samarkand. Maturidismul era şi el o şcoală de teologie
apologetică şi dogmatică; el adoptase unele metode ale mutazilismului şi se silise să
insiste asupra noţiunii de responsabilitate a omului, admiţând nu numai asumarea
de către om a faptelor sale, ci existenţa unei adevărate libertăţi de alegere umane, în
acelaşi timp, se iviseră şi alte sisteme doctrinale, mai ales în Occident.
Paralel cu dezvoltarea Tradiţiei preluate, numărul de sisteme juridice în uz au
început să se fixeze. Dacă şafiiţii predominau în Arabia, unde ocupau principalele
slujbe de cadii şi de predicatori, ei erau puţin numeroşi în Irak şi se loveau în Iran de
rivalitatea hanafiţilor; ei erau în schimb ferm stabiliţi în Siria, apoi în Egipt, unde
sistemul lor întâlnise malikismul, puternic în acea ţară înainte de ocupaţia fatimidă,
şi unde avea să se bucure ulterior de sprijinul Ayyubizilor. Hanafismul prinsese
rădăcini solide în Irak, unde în secolul al X-lea îi aparţineau majoritatea cadiilor şi
unde el coexista cu hanbalismul; el era puternic şi în Iran unde tindea să
înlocuiască şafiismul. Malikismul, în sfârşit, care cuprindea câţiva reprezentanţi în
Irak, progresase mai ales în Magreb, unde devenise curând sistemul predominant.
Sistemele astfel recunoscute rămâneau istoriceşte legate, mai mult sau mai
puţin strâns, de mişcările politico-religioase care ajutaseră la răspândirea lor. Aceste
408