STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

„unilaterală” a efectivelor Forţelor Armate ale României a avut, fără nicio îndoială, o
conotaţie cu încărcătură propagandistică, însă tot la fel de sigur este că au existat
unele cauze mai mult decât obiective, legate de efortul „economico-naţional” de a
susţine o armată mult mai numeroasă decât era necesar.
Procesul de globalizare începuse să se manifeste şi în Europa, deci şi în
România socialistă, fie că-i făcea sau nu plăcere clanului ceauşist. Nu mai punem la
socoteală faptul că reducerea cu 5% din efective, „operată” prin referendumul
organizat cu mare vervă propagandistică, nu însemna absolut nimic, în condiţiile în
care încă funcţiona o lege a serviciului militar obligatoriu – deci tinerii recruţi trebuia
oricum să-şi satisfacă serviciul militar, iar pe de altă parte, România avea de îndeplinit
anumite sarcini operativ-strategice în cadrul Tratatului de la Varşovia şi cel puţin din
punct de vedere formal, nu-şi putea permite decât un gest mai degrabă simbolic, de
care regimul lui Ceauşescu avea mare nevoie în epocă, ţinând cont de degradarea
periculoasă a imaginii sale, mai ales în opinia publică occidentală.
De fapt, era vorba aici de o constatare, pe baza unei logici simpliste, că în lume
se produceau schimbări majore, de esenţă, pe care Ceauşescu, în baza unei intuiţii de
care se pare că nu ducea lipsă, nu le putea ignora şi încerca să demonstreze că era „în
pas cu vremea”; aceste schimbări reprezentau primele „adieri” ale globalizării.
2. Asistăm la sfârşitul statului-naţiune?
Lucrurile au devenit vizibile după 1990. Astfel, încă din start, devine
indubitabil faptul că globalizarea determină influenţe importante asupra suveranităţii,
autonomiei şi politicii satelor dezvoltate. Implicarea inegală a acestora în ordinea
militară mondială determină şi o capacitate inegală de a contracara efectele negative
ale fenomenului globalizării. Experţii, analiştii şi politologii occidentali sunt de părere
că aspectele enunţate mai sus nu ne conduc automat la concluzia că ne îndreptăm
către sfârşitul statului-naţiune suveran şi că, dimpotrivă, el va rămâne un actor
important pe scena politică mondială. Conform aceloraşi opinii, fenomenul
globalizării în domeniul militar contemporan poate şi trebuie să contribuie la
reconfigurarea suveranităţii democraţiei şi autonomiei, ceea ce indică pilonii de
susţinere ai statului-naţiune de tip nou. Numai că, abordarea neştiinţifică, haotică şi
tributară unor interese nesemnificative, nu va avea un caracter novator şi
reconstructiv, ci va frâna sau va stopa evoluţia pozitivă a efectelor globalizării.
3. Ce s-a realizat? Cât s-a realizat? Cum s-a realizat?
În ceea ce ne priveşte, atitudinea versus efectele globalizării în domeniul
militar, deşi nu o putem caracteriza ca fiind programatică, are meritul de a fi
consecventă şi unidirecţională. Scopurile strategice au fost fixate pe direcţia integrării
în structurile euroatlantice şi aşa s-au menţinut neabătut, de aproape 20 de ani, aspect
ce a contribuit la facilitarea demersurilor.
Pe de altă parte, acest deziderat a fost susţinut la nivel de politică de stat cu
tenacitate, până la momentul aderării la NATO şi UE, cu exuberanţă în perioadele de
invitare şi imediat după, şi cu imperceptibilă, dar constantă slăbire a entuziasmului, în
continuare. Acest aspect din urmă s-a manifestat mai ales după ce scena politică
322