STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

văduia răscoala armată şi rezerva titlul de imam unui descendent al lui Ali capabil
de a se distinge prin calităţile sale războinice, prin ştiinţa şi pietatea sa. Ea se
întemeia, deci, simultan, pe principiul legitimist şi pe meritul personal, în sens larg, al
unui pretendent, care era presupus a nu aduce nici o modificare Revelaţiei însăşi.
Aderenţii mişcării erau totuşi cumplit de ostili dinastiilor domnitoare, umayyadă întâi,
abbasidă pe urmă, şi divergenţele lor asupra definiţiei puterii legitime au atras după
ele noi sciziuni între musulmani, pentru care concepţia despre imam făcea parte integrantă
din credinţă.
Khariğiţilor şi şiiţilor, ieşiţi şi unii şi alţii din fracţiunea primei comunităţi
musulmane favorabile lui Ali, li se opuneau sprijinitorii unei mişcări politicoreligioase
care-i susţinea pe suveranii umayyazi şi care a luat probabil naştere către
sfârşitul secolului al VII-lea. Această mişcare era murdjismul, numit, se poate
presupune, pentru că aderenţii lui, susţinând că nimeni nu poate să prevadă
hotărârea pe care Dumnezeu o va lua în ziua de apoi cu privire la credincioşii
vinovaţi de greşeli grave, preconizau să se „amâne" (irdjâ') judecata, fără a ţine
seamă de greşelile pe care unii sau alţii păreau să le fi săvârşit. Astfel credinţa
singură era suficientă pentru a-l putea determina pe musulmanul demn de acest
nume. O atare doctrină avea o incidenţă politică nicidecum neglijabilă: ea permitea
noii dinastii califiene a Umayyazilor să scape de acuzaţiile de impietate pe care
adversarii ei şiiţi, khariğiţi sau pietişti le ridicau împotriva ei, fie calificându-i pe
suveranii ei drept uzurpatori, fie imputându-le de a fi luat, ca odinioară 'Uthmân,
măsuri neconforme prescripţiilor coranice şi de a fi transformat califatul într-un bun
familial.
Kadariţilor, destul de puţin cunoscuţi, li s-a alăturat, la sfârşitul califatului
umayyad, partizanii unei mişcări ce avea să exercite o influenţă considerabilă asupra
gândirii islamice, dar ale cărei origini rămân greu de cunoscut. Este vorba de mişcarea
mutaziliţilor sau a „scizioniştilor temporizatori", care s-au „ţinut deoparte", în împrejurări
mai degrabă obscure încă din epoca primelor războaie civile, declarând că se
abţin de a lua atitudine între Ali şi adversarii lui succesivi. Atitudinea lor „neutră" a
fost calificată prin termenul de i'tizâlcute avea pe atunci o semnificaţie mai ales
politică, dar corespundea, poate, deja unei stări de spirit religioase.
Ca şi imamismul duodeciman, ismailismul clasic atribuia imamilor cunoştinţe
si puteri supraomeneşti, graţie cărora ei erau „fără păcate" şi care făceau din ei
depozitarii unui adevăr ascuns ce avusese Revelaţia drept formă exterioară. Din
ismailismul fatimid aveau să derive nu numai secta druzilor, ci şi un partid disident,
acela al nizarisilor sau Asassinilor, care a lansat în Orient o nouă „propagandă".
Potrivit acestei doctrine, imamul îşi găsea justificarea în logica internă a apelului său,
corespunzând nevoilor omenirii. Dar mişcarea s-a distins în istorie îndeosebi prin
acţiunea ei „teroristă" şi prin asasinatele politice la care adepţii s-au fi dedat în
cursul secolelor al XI-lea şi al XII-lea în Iran şi în Siria, unde reuşiseră să ocupe
cetăţi puternice. În acel moment, ismailismul deţinea un loc însemnat în viaţa
politică şi religioasa a oraşelor siriene, unde populaţia, de convingere şiită, se
remarca din când în când prin „dezordini”.
Ibn Hanbal, de a cărui învăţătură se prevalau membrii şcolii juridice şi
teologice hanbalite, profesau credinţa în unicitatea divină, dar fără a-şi pune
407