STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Un pas major în stabilirea unui cadru optim de cooperare l-ar reprezenta (pe
lângă clarificarea a ceea ce liderii europeni pot să ofere S.U.A., în termeni de
capabilităţi şi voinţă politică) o abordare proactivă din partea U.E. a principalelor
puncte aflate pe agenda de securitate internaţională a Washingtonului, respectiv:
Situaţia din Afganistan. Majoritatea statelor membre U.E. se opune creşterii
activităţii armate împotriva talibanilor. Iniţierea la nivelul capitalelor europene şi al
ministerelor apărării a consultărilor privind sporirea sprijinului militar european
pentru reconstrucţia statului asiatic ar putea contura premisele unui compromis realist
şi ar determina îmbunătăţirea perspectivelor de stabilitate pe termen lung.
Soluţionarea divergenţelor cu Iranul în privinţa programului nuclear şi a
securităţii regionale. Prin instituirea unor noi sancţiuni pentru regimul de la Teheran,
statele U.E. ar transmite semnale ambelor părţi implicate în negocieri, în sensul că
sunt dispuse să determine Iranul să plătească un preţ mai mare pentru lipsa de
cooperare.
Gestionarea relaţiilor cu o conducere tot mai hotărâtă a Federaţiei Ruse. O
modalitate prin care S.U.A şi U.E. ar putea demonstra că nu vor fi împiedicate în
promovarea unei politici active faţă de Moscova, ar putea fi punerea în practică a
propunerilor Marii Britanii şi ale Comisiei Europene de constituire a unei pieţe
energetice europene mult mai interconectate, limitând posibilităţile Federaţiei Ruse
de a juca un rol subversiv, în sensul divizării celor două părţi ale Atlanticului.
Guvernele europene au preluat deja iniţiativa în domenii care vor avea o poziţie
majoră în componenta internaţională a acordului transatlantic (adaptarea sistemului
financiar mondial, promovarea de programe pentru combaterea schimbărilor
climatice) însă divergenţele de opinie asupra altor aspecte ar putea avea consecinţe
negative asupra încrederii reciproce 8 .
Menţinerea echilibrului între retragere şi cooperare, respectiv angajare selectivă
şi constrângere punctuală, a devenit principala sarcină a politicii Washingtonului faţă
de Moscova, dovedindu-se cea mai importantă provocare cu care administraţia
americană se va confrunta în procesul de remodelare a rolului S.U.A. în lume. În
viitorul apropiat, vor fi necesare iniţiative diplomatice ale S.U.A. de contracarare a
strategiei recente a Federaţiei Ruse, în paralel cu oferirea unei căi diferite prin care
Kremlinul să obţină influenţă internaţională.
Elemente importante de sprijin în acest demers sunt: urgentarea negocierilor
privind un nou tratat al armelor strategice (S.T.A.R.T.), consolidarea actualului cadru
legislativ în domeniu, scăderea arsenalelor nucleare şi diminuarea presiunilor în
privinţa chestiunilor democraţiei în Federaţia Rusă 9 , stoparea extinderii N.A.T.O. 10 .
Având în vedere discursul susţinut de preşedintele Dimitri Medvedev la
05.11.2008, în care a anunţat acţiunile preconizate pentru următoarea perioadă în
domeniile militar şi diplomatic (posibila desfăşurare a rachetelor „Iskander” în
Kalinigrad, reîntoarcerea la sistemul fixării de termene-limită pentru a întări puterea
8 Chatham House, Robin Nibett - „Acum, înapoi la tine, Europa”, decembrie 2008.
9 „Stratfor” - „Viitorul START ”, 20.11.2008; „Foreign Affairs” – Stephen Sestanovich, „Ce a făcut
Moscova?”, noiembrie, decembrie 2008.
10 „Center for a New American Security” - Robert D. Kaplan, „Politica externă a lui Obama – A
profita de ocazie”, 25.11.2008.
375