STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

afinităţi între secte religioase şi sisteme juridice, care se influenţau unele pe altele
fără însă a se confunda, erau legate esenţial de similitudinea metodelor de
raţionament aplicate, după caz, fie fundamentelor religiei, sau usiil al-dln, fie
fundamentelor dreptului, sau usul al-fih. Dar în afară de hanbalism, care s-a
prezentat totdeauna sub un aspect oarecum monolitic, şcolile juridice nu impuneau
în mod necesar membrilor lor o opţiune teologică anumită, şi nu rareori se întâlneau
cugete originale care adoptau poziţii personale, combinând noţiuni de origini diferite.
Deci, revenind în prezent, lucrurile stau altfel cu partidele şi mişcările islamice
care au fost asociate la guvernare de către actualele regimuri politice din lumea arabomusulmană,
din motive care se numesc, cel mai adesea, „criză de legitimitate”.
Atragerea factorului religios, care se bucură de puternică susţinere populară, şi
scoaterea acestuia din „zona civilă” de acţiune, urmată de instituţionalizarea religiei
este, trebuie s-a spunem, un efect al contactului cu modernitatea de tip occidental.
În concluzie, conform afirmaţiilor lui Tarik al-Bishri 7 , islamismul politic s-a
dezvoltat înainte şi odată cu dominaţia Occidentului. Foarte adevărat. Intervenţia
puterilor europene în politica internă a ţărilor musulmane în interiorul cărora îşi
atrăgeau simpatii din rândul clasei conducătoare nu a făcut decât să complice o
situaţie deja complicată prin schisma dintre civilizaţii. Ea a accentuat divergenţele şi
diferenţele de evaluare dintre diversele zone ale regiunii Orientului Mijlociu.
În prezent, emergenţa ideologiilor şi mişcărilor islamiste constituie una dintre
caracteristicile majore care definesc spaţiul politic în întreg spaţiul musulman.
Pornind de la principiile religioase islamice, acestea îşi propun o „renaştere”, nu atât
teologică, cât mai ales socio – politică a tradiţiei musulmane „autentice”, acest lucru
justificând activismul lor accentuat în acest plan. Considerându-se ca inexplicabil
legate religia şi politica, islamiştii doresc în general să „re-islamizeze” mai întâi
teritoriul musulman, apoi întreaga lume. Această re-islamizare este înţeleasă în mod
divers, în funcţie de actori, strategii, contexte particulare: ca un prozelitism în rândul
maselor, ca difuzarea unor variante sectare şi rigide de Islam în defavoarea tradiţiilor
autohtone, ca efort pentru cucerirea puterii politice, fie prin acţiuni legitime, fie prin
activism violent. Toate însă vizează instaurarea unui „regim de legalitate islamică”, în
care socialul şi politicul să fie guvernate în conformitate cu directivele deduse din
Sharīa. Politizarea discursului islamic contemporan are atât cauze filozofice, cât şi
cauze socio-politice: găsim, în general, o criză a lumii musulmane la „agresiunea”
modernităţii şi căutarea unei identităţi care, este reprezentată de un model de societate
şi stat similar celui al primilor ani ai Islamului.
Prin „islamiste” se vor înţelege acele mişcările care văd în Islam o ideologie
politică şi care consideră că islamizarea societăţii trece prin instaurarea unui stat
islamic şi nu numai aplicarea Sharīei 8 . Deosebirea este accentuată chiar de actori; ei
vor să se diferenţieze de simpli „musulmani” (al-Muslimūn) desemnându-se pe sine
„islamişti” (al-Islāmiyyūm) adică angajaţi într-o acţiune politică în vederea reformării
sau a schimbării societăţii prezente.
7 Tarik al-Bishri, învăţat musulman
8 Lazăr Marius, Aspecte ideologice şi geopolitice ale renaşterii islamice contemporane,
„Geopolitica”, revistă de geografie politică, Geopolitică şi Geostrategie, Anul II, nr. 9-10
409