STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

maternă. Imboldul spiritual al lui Mahomed a fost, parţial, stimulat de necesităţile sale
socio-economice, de dorinţa de a consolida poziţia comercială a arabilor şi de nevoia
de a impune un set de reguli comune. Viziunea sa însemna o confederaţie tribală unită
prin scopuri comune şi loială unei singure credinţe care, din necesitate, trebuia să fie
nouă şi universală. Islamul a devenit liantul utilizat de către Mahomed pentru a uni
triburile arabe.
Odată îndeplinit visul său în ceea ce priveşte unitatea tribală, liderii musulmani
s-au trezit la conducerea unor mari imperii trebuind să improvizeze noi reguli. Prima
dilemă a lumii islamice apare când vorbim despre moştenirea lui Mahomed. Astfel, la
moartea lui Mahomed, în anul 632, a trebuit ales un succesor sau un calif (khalifa de
la khlf – a urma). Titlul va ajunge să însemne apoi faptul că un calif uneşte în
persoana sa două funcţii, care la oamenii de rând sunt separate: funcţia militară de
conducător al credincioşilor şi funcţia religioasă de imam al musulmanilor.
Primul calif a fost ales Abu Bkar, socrul Profetului, urmat în anul 634 de către
Omar, al doilea calif în linie sunnită. La moarte lui Omar, în anul 644, încep marile
secesiuni religioase deoarece partizanii lui Ali, văr şi ginere al Profetului, căsătorit cu
fiica lui, Fatima, se aşteptau ca acesta să fie investit cu demnitatea de calif, însă a fost
ales Uthmân, aristocrat din familia omeiazilor, ucis apoi în anul 656 de către partizanii
lui Ali care, la rândul său, devine cel de-al patrulea calif, ucis în anul 661. Printre
altele, Ali era susţinător al unui Islam egalitarist, ostil faţă de orice element de natură
tribală sau etnică – legături care, în vremea respectivă, erau destul de puternice -,
unind toate forţele opoziţiei.
Califatul revine, în urma unor aprige lupte (prilej cu care apare o nouă schismă
desprinsă din adepţii lui Ali, cea a Kharjiţilor, puritanii/ ortodocşii Islamului), lui
Omayya, puternicul guvernator al Siriei, întemeietorul dinastiei omeiazilor din
Damasc (661 - 750). Ideologia „celor care îi resping pe primii califi”, numiţi şiiţi
(partizani; de la Shia't – facţiunea lui Ali) cere ca succesiunea la Califat să se
efectueze după regulile de rudenie cele mai strânse. După aceştia, Califul trebuie să
fie nu numai din tribul Quraiş, ci şi din familia Haşim şi descendent legitim din
Fatima cu Ali ibn Abi Talib. Astfel spus, şiia a vrut să întemeieze dinastia alizilor dar
soarta a decis în favoarea omeiazilor. Şiismul, care îi reunea, la origine, pe
contestatarii ordinii stabilite, a inaugurat astfel o tradiţie a opoziţiei religioase faţă de
puterea politică. Una din trăsăturile prezente în diverse curente şiiste este credinţa
într-un „imam ascuns” care va apărea la sfârşitul veacurilor pentru a instaura domnia
dreptăţii. De altfel, contrar sunnismului, trebuie să remarcăm existenţa şi rolul
deosebit al unui cler însărcinat cu interpretarea acesteia de către comunitate.
Şiismul va avea numeroase ramificaţii, în special în funcţie de legitimitatea şi
numărul imamilor descendenţi din Ali. Ramura principală, care domină în Iran,
recunoaşte doi imami. Unele secte, cum ar fi druzii sau alawiţii, care cred în
caracterul divin al lui Ali şi în migrarea sufletelor după moarte, au dezvoltat doctrine
datorită cărora s-au izolat de comunitatea credincioşilor. Un exemplu, în acest sens,
este secta Yezizilor, câteva zeci de mii de yezizi trăind şi astăzi izolaţi în nordul
Iranului.
405