STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

În opoziţie cu tendinţa şiită, sunnismul îi reuneşte pe credincioşii care se
recunosc în Sunna – ansamblul tradiţiei coranice şi a Hadith sau „zicerilor” Profetului
– şi nu au elaborat doctrine separate.
De-a lungul timpului se poate observa că toate mişcările religioase sau
politico-religioase care s-au manifestat în Islam au simţit nevoia de a-şi justifica
doctrina lor recurgând cu mai mult sau mai puţină subtilitate la propria lor
interpretare a textului Revelaţiei, rămas şi pentru ele baza noilor lor construcţii.
Dar cele mai interesante interpretări care au început a-şi croi drum, pe planul
teologic, au fost fără îndoială acelea ale khariğismului şi ale şiismului, astfel cum
s-au ivit ele curând printre partizanii lui Ali, ireconciliabil dezbinaţi şi preocupaţi de a
găsi pentru atitudinile lor politice o justificare doctrinală. Teza esenţială susţinută
de khariğismul primitiv era aceea potrivit căreia Comunitatea cuprindea numai
credincioşi ce ascultau cu fidelitate de Legea Islamului, excluzându-i pe ceilalţi, care
trebuiau chiar, potrivit doctrinei originare, să fie ucişi fără milă. Rezultă, de
asemenea, că însuşi şeful Comunităţii era dator să se supună riguros Legii,
meritând, dacă se abătea de la ea, dizgraţia şi moartea, şi că demnitatea de calif
trebuia să revină prin definiţie celui mai bun şi nu membrului unei anumite familii
sau al unui anumit clan. De aci, un califat exclusiv electiv şi nicidecum ereditar,
pentru care nici o consideraţie de naştere sau de neam nu trebuia să tragă în cumpănă
şi nici să împiedice desemnarea celui mai demn, fie el chiar şi un sclav abisinian.
Această doctrină, riguroasă până la extrem, dar de o logică de necombătut, îşi găsea
desigur justificarea în violenţa rivalităţilor ce urmaseră după moartea Profetului şi care
nu făceau, de altfel, decât să continue politica de luptă neiertătoare dusă de Mahomed
împotriva foştilor săi tovarăşi de trib din Mecca, din momentul când se stabilise în
propriul său domeniu. Ea nu s-a menţinut decât cu greu ulterior, deoarece putea fi
aplicată numai în teritorii unde tezele hariğite erau admise de toţi. În timp vor
subzista doar câteva grupuri, ca acela al ibadiţilor din Magreb, menţinând acolo, din
doctrina lor, principiul fundamental care consta în a lega strâns între ele credinţa şi
acţiunile şi care aveau să continue multă vreme în a forma un obiect de discuţii
între credincioşi.
Într-o parte cu totul diferită însă, mişcarea şiită, care a fost foarte activă în
epoca omeyyadă, se dezvolta pe tărâm teologic în două direcţii, corespunzând la
două concepţii despre legitimitatea sistemului alid. Direcţiile de dezvoltare au dat
naştere unor diverse doctrine: după unele, imamul, cum era numit pretendentul ce
întrupa nădejdile uneia sau alteia cauze alide, nu era mort, ci numai dispărut şi
avea să se întoarcă spre a triumfa asupra inamicilor săi; după alţii, fiecare dintre
aceşti imami desemnase înainte de a muri un urmaş, asupra numelui căruia părerile
erau divergente. Caracteristica grupărilor clandestine ce s-au constituit atunci era de
a încredinţa conducerea propagandei nu imamului însuşi, care trebuia să evite de a se
manifesta, ci reprezentantului său, uneori denumit vizir, pe care imamul trebuia să şi-l
fi ataşat printr-o legătură de adopţiune spirituală. Unii şiiţi atribuiau, pe de altă parte,
imamului lor calităţi supraumane, care-l situau în afara condiţiei de simplu muritor.
Dar un spirit iarăşi diferit avea să anime, de la sfârşitul epocii omeyyade,
celelalte revolte şiite, care au fost conduse de Zayd şi de fiul său Yahyâ, descendenţi
ai lui al-Husseyn. Mişcarea lor, care avea să fie denumită mai tîrziu zaydită, propo-
406