STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

1. Scurt istoric
Poziţia strategică a Iranului în Golful Persic bogat în ţiţei, şi propriile sale
rezerve substanţiale de ţiţei, au implicat ţara în Războiul Rece, dar începând cu 1953
şahinşahul (regele), Muhammad Reza Pahlavi, a meţinut Iranul în tabăra occidentală.
Resursele bogate de petrol ale Iranului şi sprijinul din partea SUA i-a permis
şahinşahului să-şi formeze un sistem militar puternic şi să încerce modernizarea
societăţii iraniene. Succesul eforturilor sale a fost limitat. El a introdus influenţe
occidentale care au ofensat profund clerul musulman tradiţionalist şi adepţii acestuia.
Opoziţia lor a devenit periculoasă când s-a unit cu nemulţumirile populare izvorâte
din saracia în care trăiau majoritatea iranienilor. Însă pentru o lungă perioadă de timp,
armata şi poliţia secretă deosebit de dură, SAVAK, i-au asmuţit pe protestatari.
Ulterior, în 1977, tulburările s-au răspândit în oraşele Iranului, în ciuda
măsurilor represive severe care au provocat sute de morţi. Organizaţiile liberale şi de
stânga au fost dizolvate, dar nici nu se punea problema ca într-un stat musulman să se
închidă moscheele, acestea devenind principalele centre ale opoziţiei. Iranienii
răspundeau deasemenea reînvierii religioase care avea loc în mai multe state islamiste,
într-o anumită măsură împotriva influenţelor occidentale. În mod semnificativ
protestatarii iranieni au atacat instituţii occidentale, precum cinematografele. Aceste
tendinţe precum şi popularitatea Ayatollahului Khomeyni, aflat mult timp în exil, au
determinat în mare măsură cursul revoluţiei iraniene.
În ciuda masacrării a mii de oameni în „Vinerea Sângeroasă”, 8 septembrie
1978, agitaţia nu a putut fi oprită. La mijlocul lunii ianuarie 1979 şahinşahul şi familia
sa au plecat în „concediu”, iar două săptămâni mai târziu Ayatollahul Khomeyni a
sosit în Iran întâmpinat de o mulţime tumultuosă. În câteva zile guvernul şahinşahului
a căzut, iar Khomeyni a preluat puterea ca lider al Consiliului Revoluţiei. Noii
conducători au declarat Iranul republică islamică, iar grupările de stânga şi alte
grupări non-religioase care au luat parte la revoluţie au fost în curând înlăturate. Statul
islamic a consolidat legea religioasă musulmană (şaria), care, de exemplu, interzicea
consumul de alcool şi obliga femeile să poarte veşiminte modeste tradiţionale. Spiritul
sever al regimului a fost reflectat în sutele de execuţii care au urmat după căderea
şahinşahului şi în lipsa toleranţei pentru metodele occidentale „decadente”.
Revoluţia iraniană a fost foarte diferită de schimbările ce avuseră loc în cea mai
mare parte a lumii arabe, unde puterile coloniale şi monarhii au fost înlocuiţi de
regimuri organizate pe principii seculare (non-religioase). Politica islamizată a
Iranului (numită adesea fundamentalism islamic) era un fenomen nou şi provocator,
adesea privit ca o ameninţare de către vecinii Iranului. Aceasta avea o anumită
justificare, deoarece, începând cu luna februarie 1980, Khomeyni a făcut apel la un
„război sfânt” pentru răspândirea revoluţiei islamice.
Mânia Iranului era în special îndreptată împotriva Statelor Unite, „Marea
Satană”, care îl sprijinise pe şahinşah şi personificase valorile occidentale. Când
studenţii iranieni au pătruns în Ambasada Americană din Teheran şi au luat ostatici 53
de diplomaţi americani, Khomeini a aprobat comportamentul acestora. Revendicarea
lor iniţială – americanii să îl predea pe şahinşah pentru a fi judecat - a devenit
irelevantă după ce şahinşahul a părăsit SUA şi a murit în Egipt (1980), dar criza
ostaticilor a continuat până în ianuarie 1981. O încercare eşuată a americanilor asupra
281