STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

în baza propriei ideologii şi a propriului mesaj, fără a ţine cont de care anume naţiune
îşi asumă rolul de conducător al Islamului sau care guvern sau naţiune este subminată
pe parcursul fondării unui stat Islamic. Islamic nu este doar un crez religios sau o
formă de venerare a divinităţii ci un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte
anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea
umanităţii” 2 .
Totuşi, ceea ce este caracteristic lumii islamice este că atunci când discutăm
despre Islam nu vorbim numai despre religie, ci de un sistem complex care include
viaţa socială, culturală, politică, şi aici vorbim cu precădere de monarhiile arabe.
Pretenţia de a separa religia de viaţa politică, aşa cum cer principiile laicităţii
occidentale, nu este înţeleasă şi deci, prin urmare refuzată.
Încă de la începuturi, societatea islamică a fost concepută ca un tot unitar, unde
dimensiunea religioasă nu a fost niciodată bine conturată, prin lipsa ierarhiilor
clericale în Islam (în Islamul majoritar, sunnit). Califul a purtat întotdeauna titlul de
„prinţ al credincioşilor”, însă factorul religios nu s-a „manifestat” în ipostaze politice
evidente, aşa cum a fost cazul Catolicismului.
Conform afirmaţiilor analistului Ira M. Lapidus 3 , Islamul a fost scos, de fapt,
din viaţa publică a statelor arabe având un rol limitat, concretizat în forme de
guvernare de tip socialist sau în ceea ce se numeşte naţionalismul arab, totuşi religia
islamică a rămas o parte integrantă a identităţii arabe.
Gândirea lui Ibn Taymiyya (secolul XIII) şi mişcarea wahhabită, moştenitoarea
acesteia, consideră că un stat nu este legitim decât dacă încurajează practicarea
Sharīei. De aici putem deduce că Islamul este un model normativ pentru individ şi
societate exprimând aspiraţii eterne pe plan spiritual dar şi nevoi practice pe plan
social, cultural, politic şi economic.
Revenind la trecut, originile Islamului, ca mişcare politică şi religioasă, îşi
găsesc fundamentul teoretic în textul sacru al Coranului - revelat lui Mahomed de
către Allah prin intermediul îngerului Gebrail (Gabriel în religia creştină) şi, practic,
în acţiunea politico - militară a lui Mahomed, de a pune bazele primei comunităţi
musulmane.
Doctrina religioasă a Islamului este reprezentată de un ansamblu de noţiuni:
monoteismul, credinţa în profetul Mahomed şi credinţa în viaţa de apoi.
O analiză critică a surselor sale ridică întrebarea: este Islamul o religie revelată
sau doar o invenţie a unui negustor iresponsabil sau, din contra, avid după putere ?
Istoricii recunosc faptul că sursele originilor, Kur`an-ul, Hadithele şi Sunna sunt
târzii. Din păcate pentru istoria Islamului de început şi pentru viaţa fondatorului ei nu
s-au păstrat nici o sursă contemporană. Cert este faptul că Mohamed a rămas în istorie
ca fiind fondatorul unei noi religii şi deci a unei comunităţi de credincioşi (`Umma)
care împărtăşeşte aceeaşi doctrină religioasă şi urmează aceleaşi reguli.
Dintr-un alt punct de vedere, Islamul este un sistem de practici şi reguli etice.
Esenţa practicii şi eticii islamice este reprezentată de cei cinci stâlpi ai credinţei
(arkan), respectaţi de toţi musulmanii: shahada (profesiunea de credinţă), salat
2 A΄la Maududi Abdul Sayyeed, Jihad in Islam, www.islamistwatch.org
3 Lapidus Ira M., A History of Islamic Society, Cambridge Univesity Press, 1988
403