STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

să fie investit cu demnitatea de calif, însă a fost ales Uthmân, aristocrat din familia
omeiazilor, ucis apoi în anul 656 de către partizanii lui Ali care, la rândul său, devine
cel de-al patrulea calif, ucis în anul 661, în faţa moscheii din Kufa, de către Khariğiţi -
puritanii/ schismaticii/ ortodocşii Islamului. Învingătorul lui Ali, generalul omeyyad
Mu΄awiya, a fost recunoscut calif, calitate contestată de către fii acestuia. Aceştia au
fost înfrânţi şi ucişi ulterior la Karbala de fiul lui Mu΄awiya, Yazid. Această
înfrângere a determinat ruperea definitivă din interiorul religiei islamice, facţiunea
şiită a lui Ali având să-şi creeze state şi dinastii proprii, cel mai concludent exemplu
fiind Iranul.
Kharidjismul s-a divizat, chiar din epoca omeyyadă, într-o serie de subsecte şi
tendinţe (azraqită, ibadită, sufrită) dintre toate acestea supravieţuind, până în prezent,
doar secta ibadită (apărută în 747) în Oman.
Marea schismă între sunniţi şi şiiţi s-a produs în secolul XVI, având la bază
diferenţierea oarecum arbitrară dată de către erudiţii musulmani, în cadrul comunităţii
credincioşilor, funcţie de atitudinea faţă de vechea problemă a succesiunii legitime a
Profetului, sectelor musulmane aflate în conflict. Astfel avem şiiţi, care pretindeau că
succesiunea provenea legitim numai de la ginerele Profetului – Ali -, şi sunniţi, care
recunoşteau legitimitatea succesiunii lui Abu Bakr 4 , Omar, Uthmân şi ale urmaşilor
lor în demnitatea de califi.
Odată cu apariţia a numeroase ordine sufite, secte, frăţii şi alte congregaţii
religioase, diviziunea fundamentală s-a complicat şi mai mult.
Şiismul consideră că singura putere legitimă după dispariţia lui Mahomed este
cea a lui Ali, desemnat de acesta ca succesor încă din timpul vieţii. Fii lui Ali şi ai
Fatimei sunt, de asemenea, consideraţi, legitimi. Şiismul va avea numeroase
ramificaţii, în special în funcţie de legitimitatea şi numărul imamilor descendenţi din
Ali, aceasta fiind una din cele două trăsături caracteristice originale ale acestei religii.
Cea de a doua caracteristică are în vedere exaltarea martirismului, fapt ce face ca
şiismul să fie predispus violenţei şi intoleranţei, deci să fie denumit ca latura dură,
fundamentalistă a Islamului 5 . Ramura principală care domină în Iran recunoaşte doi
imami. Unele secte, cum ar fi druzii sau alawiţii, care cred în caracterul divin al lui
Ali şi în migrarea sufletelor după moarte, au dezvoltat doctrine ezoterice datorită
cărora s-au izolat de comunitatea credincioşilor. Un exemplu, în acest sens, este secta
Yezizilor. Aceştia sunt consideraţi, pe nedrept, „adoratori ai diavolului” ei fiind mereu
persecutaţi, chiar şi în secolul XX, câteva zeci de mii de Yezizi trăind şi astăzi izolaţi
în nordul Iranului.
Cu scopul de a păstra unitatea ummei şi în absenţa unei autorităţi recunoscute
ca fiind capabilă să rezolve chestiunile de interpretare, diferite secte şiite au fost,
totuşi, rareori excluse din umma, comunitatea credincioşilor. Când au avut loc
persecuţii, ele au fost, de cele mai multe ori, motivate prin necesitatea de a calma
agitaţia şi dezordinile.
4 Abu Bakr era socrul Profetului, desemnat a supraveghea, în locul său, rugăciunile în comun la
Medina.
5 Săgeată Mihaela, Lumea islamică – o reţea dinamică de sisteme, Geopolitica, Editura Top Form,
Bucureşti, 2006, p. 14.
97