STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

exercita o influenţa importantă - şi poate hotărâtoare - pentru supravieţuirea planetei şi
a civilizaţiei sale.” 1
Ceea ce ne propunem să examinăm este: în ce mod putem să ne apărăm
interesele şi principiile, cum putem să acţionăm în favoarea păcii şi a libertăţii într-o
lume pe care nu o mai dominăm, în care poziţia noastră va fi tot mai decalată faţă de
centru şi în care legitimitatea noastră, ca judecători sau educatori pentru restul
omenirii, este tot mai contestată?
Un început de răspuns cere o evaluare a schimbărilor revoluţionare petrecute în
ultimii trei sau patru ani. “După părerea mea, între 2003 si 2006 se situează al treilea
act al unei drame care a început cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, a continuat cu
atentatul de la 11 septembrie 2001, urmat de năvala terorismului globalizat în primplanul
scenei mondiale şi care cunoaşte o nouă fază pe planul raporturilor de forţă
între puteri, prin umilirea Statelor Unite în Irak şi prin pierderea generală de putere şi
prestigiu a acestora; raporturile de forţă sunt influenţate şi prin spectaculoasa
emergenţă a Indiei şi Chinei, ca prin reafirmarea Rusiei, ca ameninţare pentru vecinii
săi şi ca interlocutor inamical şi puţin fiabil, dar indispensabil pentru Occident” 2 .
Acest al treilea act nu este mai puţin important decât cele două care l-au
precedat. Putem spune chiar că efectele primului act în care s-a desfăşurat evoluţia
Rusiei spre democraţie şi s-a afirmat primatul de necontestat al Statelor Unite au
trecut deja, într-o mare măsură, pe un plan secundar. Cât priveşte 11 septembrie,
valoarea lui simbolică de anunţ al unei catastrofe, posibilă pe termen lung prin
joncţiunea fanatismului cu tehnica (conform expresiei lui George Bush), nu a pierdut
defel din importanţă. Politic vorbind, atentatul de la 11 septembrie, chiar dacă a
răvăşit scena internaţională, s-a făcut remarcat, pe termen scurt, în primul rând prin
reacţia Statelor Unite şi, mai ales, prin reacţia lumii la această reacţie.
Astăzi, situaţia se defineşte în primul rând prin criza puterii şi a influenţei
americane. Termenii de unipolaritate şi de "hiperputere" şi-au pierdut mult din
acoperirea care, de altfel, a fost întotdeauna parţială. Dar aceşti termeni nu sunt
înlocuiţi nici de concertul multipolar al puterilor, pe modelul concertului european al
secolului al XIX-lea, aşa cum ar dori şcoala realistă şi tradiţia gaullistă, şi nici de
domnia instituţiilor multilaterale, dragă şcolii liberale şi discursului dominant al
diplomaţiei franceze din ultimii ani.
Desigur, echilibrele clasice pe planul alianţelor, al raporturilor de putere şi al
disuasiunii şi instituţiile internaţionale funcţionale menţin un minimum de
raţionalitate şi de moderaţie în afacerile internaţionale, dar efectele lor sunt, în cel mai
bun caz, fragmentare şi fragile. Mecanismele lor sunt permanent deturnate, blocate
sau sufocate de o întreagă încărcătură de pasiuni şi de mituri, de profeţi înarmaţi şi de
discipolii lor fanatizaţi sau disperaţi, de structurile fragilizate şi de evoluţii sociale şi
culturale necontrolate. Ordinea internaţională actuală nu-şi merită defel numele: este o
ordine fundamental eterogenă şi contradictorie, atât prin natura şi dimensiunile
unităţilor componente, cât şi prin direcţia solidaritaţilor şi conflictelor dintre ele.
1 Luminiţa BRĂILEANU, „ Un secol al puterii relative”, revista „22”, nr. 43, 2007.
2 Idem, „ Un secol al puterii relative”.
339