STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

primele sunt mult mai bune decât ultimele, din punctul de vedere al indicatorilor
angajamentului într-un număr mare de cazuri, în parte pentru că un angajament
formal scris implică un ,,semnal preţios’’ al disponibilităţii statului de a onora tratatul
19
(Morrow, 2000). Dovezile recente sugerează că statele şi-au respectat
angajamentele asumate în cadrul alianţelor în 75% dintre cazuri, în cursul ultimelor
două secole (Leeds, 2000), cu efecte de selecţie ce explică de ce nu observăm acest
lucru întotdeauna (Smith, 1995).
Concentrându-ne pe tratatele de alianţă scrise, excludem cazurile de aliniere
care nu au fost niciodată formalizate, dar care au contribuit la răspunsuri comune
împotriva unui agresor. Prin excluderea acestor cazuri, demersul nostru de
formalizare constituie o influenţă conservatoare în testul nostru privind
contrabalansarea. O altă greşeală pe care o facem pe partea conservatoare este faptul
că excludem intervenţiile militare care nu implică un tratat scris. De exemplu, nu
includem Statele Unite ca membru al coaliţiei în Primul Război mondial (deoarece nu
a fost un actor european şi pentru că rolul său militar nu a fost acompaniat de un tratat
formal). Nu putem include Statele Unite pentru că, ,,evident’’, făcea o
contrabalansare împotriva Germaniei 20 , asta dacă nu construim un indicator al
intenţiei statului de contrabalansare şi îl aplicăm, sistematic, tuturor războaielor ce au
avut loc în ultimii 500 de ani. Oricum, în cazul intervenţiei în războaiele în
desfăşurare, problema priveşte doar mărimea coaliţiei de contrabalansare din timpul
războiului, nu şi întrebarea daca ea apare sau nu.
În vederea construirii unui inventar al alianţelor formale din ultimii 500 de ani,
am utilizat patru seturi de date construite anterior (Small si Singer, 1969; Levy, 1981;
Corelativele la Lista Alianţei de Război 1993; Gibler, 1999) şi 29 de istorii
diplomatice generale sau particulare 21 . Concentrarea pe surse multiple este necesară,
având în vedere absenţa unui acord între surse privind specificul acestor alianţe sau
dacă ele au existat sau nu. Fiecare sursă scoate în evidenţă o anumită poveste sau
temă, şi se impunea o selectie. Astfel, este nevoie să consultăm mai multe surse (şi
altele mult mai vechi) până simţim că alte surse nu ne-ar mai putea oferi informaţii
noi 22 . În final, există o ambiguitate privind durata exactă a alianţelor în Europa
modernă timpurie. În afara cazurilor în care era clar că o alianţă a persistat, am
presupus că multe dintre alianţele timpurii au fost de scurtă durată, doar pe perioada
anului în care au fost create sau până la sfârşitul războiului care a urmat creării lor.
19 Relatia cauzala dintre comportamentul aliantei orientat spre aliante si razboiul care urmeaza este
complexa si contestata (Wagner, 1986, 1994; Smith, 1995; Maoz, 2000; Mrrow, 2000).
20 Există şi altele, interpretări care afirmă că nu a fost contrabalansare (Bass, 1964).
21 Sunt inclusi aici Hassall (1905), Barker (1906), Hill (1906, 1914), de departe cel mai
comprehensiv, Atkinson (1908), Turner (1908), Mowat (1924), Reddaway (1936), Petrie (1947,
1949), Marriott (1950), Taylor (1954), Spooner (1958), Langer (1968), Wolf (1968), Beller (1970),
Livet (1970), Ward si Gooch (1970), Fernandez Alvarez (1975), Dmytryshyn (1977), Hillgarth
(1978), Jones (1980), Stradling (1981), McKay si Scott (1983), Lynch (1984), Bonney (1991),
Anderson (1998), Morris (1998), Stoye (2000), Knecht (2001) şi Sturdy (2002).
22 Sursele mai vechi sunt preferabile celor contemporane, care pierd mai mult timp cu interpretarea
decât cu descrierea. Abordările contemporane tind să se concentreze asupra alianţelor de importanţă
majoră, în timp ce studiile mai vechi nu discriminează alianţele, pe motivul semnificaţiei istorice.
387