STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

În opoziţie cu tendinţa şiită, sunnismul îi reuneşte pe credincioşii care se
recunosc în Sunna – ansamblul tradiţiei coranice şi a Hadith sau „zicerilor” Profetului
– şi nu au elaborat doctrine separate. Având nucleul în Arabia Saudită, sunnismul
reprezintă linia tradiţionalistă, moderată şi conciliantă a Islamului.
Conform tradiţiei, de fapt, chiar Profetul Mahomed ar fi prezis divizarea
comunităţii sale în nu mai puţin de nouăzeci şi nouă de secte concurente dintre care
doar una singură va supravieţui până la sfârşit.
Liniile de demarcaţie dintre cele două aripi ale Islamului s-au estompat pe
parcursul vremii şi odată cu proliferarea grupurilor religioase heterodoxe, care au
împrumutat elemente de pietate şiită, dar au rămas sunnite prin faptul că acceptau
legitimitatea primilor trei califi.
Indiferent de dată, prescripţiile coranice, deşi destul de amănunţite în anumite
domenii, nu au fost suficiente pentru a asigura un cod complet de conduită socială şi
politică necesară pentru asigurarea hegemoniei islamice în ţările cucerite, din ce în ce
mai multe. Nici un conducător nu risca să insiste asupra conformităţii cu perceptele
religioase de teama revoltelor.
Aşa a apărut Hadith – zicerile Profetului sau a însoţitorilor lui. Profetul dăduse,
deja, un decret de autonegare, de repudiere a puterii de înfăptuire a miracolelor. Noua
religie a avut ca rezultat şi crearea de noi tradiţii şi meserii, fapt care a dus la crearea
unor înscrisuri ce povestesc despre aceste întâmplări. Povestirile însă au determinat şi
certuri în ceea ce priveşte originalitatea unora dintre aceste tradiţii, fiecare dinte
facţiunile, sectele sau schismele rivale din interiorul Islamului încercând să recruteze
învăţaţi care să le susţină cauza.
Cum ştiinţa comentatorilor câştigase, totuşi, treptat, importanţă, regulile ce
trebuiau urmate s-au stabilit ulterior, unii pretinzând ca interpretările să fie sprijinite
pe tradiţii datând de la Profet şi de la Discipoli, ceilalţi solicitând intervenţia unor
reflecţii exterioare acestui cadru. De fapt, condiţiile în care textul Coranului fusese
cules şi păstrat deschiseseră calea pentru multe incertitudini ce reclamau cercetări
aprofundate. Pe de altă parte, toate mişcările religioase sau politico-religioase care s-
au manifestat în Islam nu puteau decât să simtă nevoia de a-şi justifica doctrina lor
recurgând cu mai mult sau mai puţină subtilitate la propria lor interpretare a textului
Revelaţiei, rămas şi pentru ele baza noilor lor construcţii.
Cele mai interesante interpretări care au început a-şi croi drum, pe planul
teologic, au fost fără îndoială acelea ale khariğismului şi ale şiismului, astfel cum
s-au ivit ele curând printre partizanii lui Ali, ireconciliabil dezbinaţi şi preocupaţi de a
găsi pentru atitudinile lor politice o justificare doctrinală. Khariğiţilor şi şiiţilor,
ieşiţi şi unii şi alţii din fracţiunea primei comunităţi musulmane favorabile lui Ali,
li se opuneau sprijinitorii unei mişcări politico-religioase care-i susţinea pe
suveranii umayyazi şi care a luat probabil naştere către sfârşitul secolului al VIIlea.
Această mişcare era murdjismul, numit, se poate presupune, pentru că aderenţii
lui, susţinând că nimeni nu poate să prevadă hotărârea pe care Dumnezeu o
va lua în ziua de apoi cu privire la credincioşii vinovaţi de greşeli grave,
preconizau să se „amâne" (irdjâ') judecata, fără a ţine seamă de greşelile pe care
unii sau alţii păreau să le fi săvârşit. O atare doctrină avea o incidenţă politică
nicidecum neglijabilă: ea permitea noii dinastii califiene a Umayyazilor să scape de
98