STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

sofisticat este războiul asimetric. Un război care refuză noile reguli ale jocului: el
caută escaladarea conflictelor şi urmăreşte tocmai ceea ce puterea dominantă voia să
apere prin încercarea de a îmblânzi sau de a civiliza războiul: propriile-i populaţii şi
posesii. La fel de logica în felul ei, strategia celor slabi urmăreşte să-l oblige pe cel
puternic să-şi încalce propriile principii (reale sau pretins reale) şi propriile intenţii,
primejduindu-şi deliberat propriile populaţii, prin practica scuturilor umane sau prin
provocarea unei represiuni nediscriminate.
Dincolo de aceasta strategie "raţională" din punctul de vedere al raporturilor de
forţe, comportamentul respectiv este favorizat de un şir de credinţe sau de valori, care
refuză distincţia între combatanţi şi civili sau între populaţiile nevinovate şi duşmanii
care trebuie distruşi, bucurându-se de numarul de victime provocate în societăţile
declarate duşmane sau chiar în rândul propriilor terorişti sau al celor pe care vor să-i
apere, dacă aceştia venerează sinuciderea şi martiriul. Democraţiile liberale se află în
faţa clasicei dileme: să adopte metodele duşmanului în numele eficacitaţii şi, deci, să
rivalizeze cu el, dacă nu în exaltarea sinucigaşă, cel puţin în brutalitate şi dispreţ
pentru viaţă, sau să se bată cu mâinile legate. Dilema şi mai greu de rezolvat, dacă se
ia în consideraţie un element esenţial şi relativ nou: factorul decisiv nu este atât
puterea respectivă a celor doi adversari, cât al treilea termen, şi anume, popoarele
care sunt în acelaşi timp victimele, miza şi arbitrii confruntării.
Aşa cum subliniază generalul Sir Rupert Smith într-o carte fundamentală
(Utilitatea fortei: Arta razboiului în lumea moderna), conflictele şi confruntările care
înlocuiesc "razboaiele industriale interstatale" şi pe care le numeşte "razboaie în
mijlocul popoarelor" sunt purtate nu atât pentru a distruge un duşman, pentru a ocupa
un teritoriu sau pentru a pune mâna pe resurse, cât pentru a influenţa voinţa şi
fidelitatea popoarelor respective. Este vizat aici poporul ţării în care se poartă lupta,
dar şi opinia publică din metropola (în cazul unei forţe expediţionare), din regiune şi
din lumea întreagă.
Revoluţia comunicaţiilor, deloc mai puţin importantă decât aceea a
problemelor militare, transmite aproape instantaneu în cele mai îndepărtate colţuri ale
lumii şi în societăţile de origine ale responsabililor torturile de la Abu-Graib sau
victimele civile ale organizaţiei Al-Qaida, prin fotografii numerice şi televiziune.
Această dimensiune socio-politică face inoperante calculele diplomatico-militare à la
Kissinger, în cazul Irakului. Mai grav este că rezultatul decisiv nu decurge din
efectele iniţiale ale bombardamentelor sau ale invaziei, ci din evoluţia pe termen lung
a ţării vizate şi din consecinţele internaţionale generale. Experienţa pare să arate că o
retragere prematură duce la dezastru, chiar după o primă faza triumfală. Dar
intervenţia prin democraţii, atunci cand nu urmareşte să implanteze un imperiu
permanent, nu este oare sortită eşecului? Democraţiile par să facă prea puţin într-un
timp prea scurt pentru a fi eficace şi prea mult într-o perioadă prea lungă, pentru ca
acţiunea lor continuă să fie acceptată de popoarele pe care le eliberează sau pretind că
le protejează sau chiar de către propriile lor opinii publice.
Problema fundamentală a recurgerii la forţă este fragilitatea legitimităţii sale.
Diferitele dimensiuni ale acţiunii militare îşi pot dăuna reciproc: "A căuta şi a
distruge" şi "a câştiga minţile şi inimile" poate fi deopotrivă necesar, dar greu de pus
în practică în acelaşi timp, în aceleaşi locuri şi de către aceiaşi soldaţi.Arta de a utiliza
342