Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

propuseseră, grijulii, să ne arate cei de la revistă.
— Ce zici, Doreen? am întrebat.
— Ce zici, Doreen? întrebă şi bărbatul, arborîndu-şi surîsul de zile mari.
Nici pînă-n ziua de azi nu-mi amintesc cum arăta atunci cînd nu zîmbea. Cred că zîmbea tot timpul.
Probabil că-i venea de la sine, zîmbetul ăla.
— Păi, hai, îmi spuse Doreen.
Am deschis uşa şi ne-am dat jos din taxi chiar cînd acesta se pornise din nou, apoi am luat-o spre
bar.
Am auzit un scîrţîit sinistru de frîne, urmat de o bufnitură surdă.
— Alo!
Taximetristul nostru îşi scosese capul pe geam, roşu de indignare.
— Ce naiba faceţi?
Oprise maşina atît de brusc, încît taxiul din spate îl izbise, şi le văzusem pe cele patru fete dinăuntru
prăvălindu-se ca secerate şi apoi chinuindu-se să se adune de pe jos.
Rîzînd şi lăsîndu-ne pe noi lîngă bordură, bărbatul s-a întors şi i-a dat taximetristului o bancnotă în
mijlocul larmei generale de claxoane şi ţipete, iar apoi le-am văzut pe fetele de la revistă defilînd în şir,
un taxi după altul, ca un alai de nuntă format doar din mirese.
— Haide, Frankie, îl chemă bărbatul pe unul dintre prietenii săi.
Un ins scund, pipernicit, se desprinse de grup şi ne urmă în bar. Era genul de individ pe care nu-l
suport. Am un metru şaptezeci desculţă şi cînd sînt cu bărbaţi mai scunzi mă gîrbovesc puţin şi-mi las
toată greutatea pe un picior, ca să par mai mică, şi asta-mi dă un aer tîmp şi morbid, de personaj de
umplutură.
Cîteva clipe am sperat nebuneşte că ne vom grupa după înălţime şi că astfel aş face pereche cu
bărbatul care ne vorbise, căci avea cel puţin un metru optzeci, dar el a luat-o înainte cu Doreen şi nici nu
s-a mai uitat la mine. M-am prefăcut că nu-l văd pe Frankie, care mă urma ca un căţel, la picior, şi m-
am aşezat la masă lîngă Doreen.
În bar era aşa de întuneric, că nu vedeam mai nimic în afară de Doreen. Cu părul ei alb şi cu rochia
albă, era atît de albă că părea argintie. Probabil că reflecta neoanele de lîngă bar. Simţeam că mă topesc
în beznă, ca negativul unei persoane pe care n-o văzusem în viaţa mea.
— Ei, ce bem? a întrebat bărbatul cu zîmbet larg.
— Cred c-o să iau un Old Fashioned 4 , îmi spuse mie Doreen.
Comandarea băuturilor mă lăsa întotdeauna perplexă. Habar n-aveam care-i diferenţa între whisky
şi gin şi nu reuşeam cu nici un chip să iau ceva al cărui gust chiar să-mi placă. Buddy Willard şi ceilalţi
studenţi pe care-i ştiam nu-şi permiteau, de obicei, să ia băuturi tari sau pur şi simplu dispreţuiau
alcoolul. E uimitor cîţi studenţi nu beau şi nu fumează. Mi se părea că-i ştiu deja pe toţi. Cel mai bun
lucru pe care l-a făcut Buddy Willard în privinţa asta a fost să cumpere o sticlă de Dubonnet, şi asta