Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Uite trandafirii mei galbeni, spuse ea, da’ sînt amestecaţi cu nişte irişi oribili.
Alte voci se alăturară vocilor primelor două femei. Păreau supărate şi gălăgioase şi pline de
nemulţumire.
Tocmai deschisesem gura să le explic că aruncasem în chiuvetă un buchet de nemţişori morţi şi că
unele vaze pe care le plivisem arătau meschin, atît de puţine flori rămăseseră în ele, aşa că mă gîndisem
să combin cîteva buchete între ele ca să le completez, cînd uşile batante s-au dat de perete şi o asistentă
s-a apropiat ţanţoşă, să vadă ce era cu zarva aia.
— Ascultă, soră, aveam buchetul ăla mare de nemţişori pe care mi l-a adus Larry aseară.
— Mi-a terfelit trandafirii galbeni.
Descheindu-mi nasturii de la uniforma cea verde în timp ce alergam, am îndesat-o în trecere în
chiuveta în care erau şi resturile de flori moarte. Apoi am apucat-o în jos pe scările de serviciu, pînă în
stradă, sărind cîte două trepte deodată, fără să întîlnesc ţipenie de om.
— Încotro e cimitirul?
Italianul cu jachetă neagră de piele s-a oprit şi mi-a arătat cu degetul spre o alee din spatele bisericii
albe, metodiste. Îmi aminteam biserica metodistă. Fusesem metodistă în primii mei nouă ani din viaţă,
pînă cînd a murit tata şi ne-am mutat şi-am devenit unitarieni.
Înainte să fie metodistă, mama mea fusese catolică. Bunica mea şi bunicul meu şi mătuşa mea
Libby încă mai erau cu toţii catolici. Mătuşa mea Libby o rupsese cu biserica catolică în acelaşi timp cu
mama, dar apoi se îndrăgostise de un catolic italian, aşa că se răzgîndise iar.
În ultima vreme îmi trecuse prin cap să mă duc şi eu la biserica catolică. Ştiam că aceştia consideră
sinuciderea un păcat îngrozitor. Dar dacă era aşa, probabil că aveau o metodă bună de a mă convinge să
n-o fac.
Normal că nu credeam în viaţa de după moarte sau în Imaculata Concepţiune sau în Inchiziţie sau în
infailibilitatea papei ăluia cu mutră de maimuţoi sau în alte aiureli din astea, dar nu trebuia să-l las pe
preot să vadă asta. Puteam să mă concentrez doar pe păcatul meu, iar el m-ar fi ajutat să mă căiesc.
Singura problemă era că nici biserica – fie ea şi biserica catolică – nu-ţi ocupa toată viaţa. Indiferent
cît de mult stăteai în genunchi şi te rugai, tot trebuia să mănînci trei mese pe zi şi să ai o slujbă şi să
trăieşti în societate.
M-am gîndit să mă interesez cît timp trebuia să fii catolic înainte de-a te călugări, aşa că am
întrebat-o pe mama, gîndindu-mă că ea va şti care-i cea mai bună metodă.
Mama îmi spusese, rîzîndu-mi în faţă:
— Crezi c-o să ia pe cineva ca tine aşa, una-două? Păi trebuie să ştii toate crezurile şi catehismele
alea şi să crezi în ele de-a binelea. O fată cu mintea ta!
Totuşi, îmi imaginam cum ar fi să mă duc la vreun preot din Boston – trebuia să fie în Boston,
pentru că nu voiam să ştie nici un preot din oraşul meu că mă gîndisem să mă sinucid. Preoţii sînt nişte