Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

„Se întîmplă“, m-am gîndit. „Se întîmplă. Dacă stau locului şi nu fac nimic, o să se întîmple.“
Marco a prins cu dinţii de breteaua rochiei mele şi mi-a sfîşiat-o pînă la brîu. Am văzut licărul pielii
dezgolite, ca un văl palid ce despărţea doi adversari setoşi de sînge.
— Curvă!
Cuvintele îmi şuierară pe la ureche.
— Curvă!
Praful s-a risipit şi am avut viziunea completă a luptei.
Am început să mă zvîrcolesc şi să muşc.
Marco m-a ţintuit la pămînt.
— Curvă!
L-am împuns în picior cu tocul ascuţit al pantofului. S-a răsucit, cotrobăind după durerea ascuţită.
Apoi mi-am încleştat degetele şi i-am tras un pumn în nas. Parcă am lovit blindajul de oţel al unui
cuirasat. Marco s-a ridicat. Am început să plîng.
Marco a scos o batistă albă şi şi-a tamponat nasul. Ceva negru, ca cerneala, s-a împrăştiat pe pînza
palidă.
Îmi molfăiam încheieturile degetelor, care aveau gust de sare.
— Vreau la Doreen.
Marco privi în depărtare, peste terenul de golf.
— Vreau la Doreen. Vreau acasă.
— Curve, toate-s curve.
Marco părea să vorbească singur.
— Da sau nu, totuna e.
L-am bătut pe Marco pe umăr.
— Unde-i Doreen?
Marco pufni:
— Du-te-n parcare. Uită-te pe banchetele din spate ale maşinilor.
Apoi se răsuci.
— Diamantul meu.
M-am ridicat şi mi-am recuperat eşarfa din întuneric. Am început să mă îndepărtez. Marco sări în
picioare şi mi se puse în cale. Apoi, intenţionat, îşi trecu degetul pe sub nasul însîngerat şi îmi trasă cu
el două linii de sînge pe obraji.
— Mi-am cîştigat diamantul cu acest sînge. Dă-mi-l.
— Nu ştiu unde e.
Bine, ştiam perfect că diamantul era în poşeta mea de seară şi că, atunci cînd Marco mă trîntise la
pămînt, poşeta de seară îşi luase zborul, ca o pasăre de noapte, în întunericul învăluitor. Am început să
mă gîndesc că o să-l fac să plece şi apoi o să mă întorc singură să-l vînez.