Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

închisese şi motorul făcuse brrum-brrum şi, îndepărtîndu-se cu un scîrţîit de pietriş, se pierduse în
depărtare.
Mama mea preda stenografie şi dactilografie la o grămadă de studente din oraş şi n-avea să se
întoarcă acasă pînă spre mijlocul după-amiezii.
Căruciorul trecu din nou, scîrţîind. Cineva părea să împingă un bebeluş încolo şi încoace pe sub
geamul meu.
M-am dat jos din pat şi, încet, mergînd în patru labe pe covor, m-am furişat pînă la geam ca să văd
cine e.
Casa noastră era o căsuţă mică, albă, de scînduri, aşezată în mijlocul unei peluze verzi, pe colţul a
două străzi suburbane liniştite, dar, în ciuda micilor arţari plantaţi din loc în loc în jurul proprietăţii
noastre, oricine trecea pe trotuar putea să se uite în sus la geamurile de la etaj şi să vadă ce se petrece
înăuntru.
Acest lucru mi-a fost dezvăluit de vecina noastră de alături, o femeie duşmănoasă pe nume doamna
Ockenden.
Doamna Ockenden era o asistentă medicală ieşită la pensie, care tocmai se măritase cu al treilea ei
soţ – ceilalţi doi muriseră în condiţii suspecte – şi care îşi petrecea incredibil de mult timp pîndind de
după perdelele scrobite de la geam.
O sunase pe mama de două ori în legătură cu mine – o dată ca să-i spună că stătusem o oră în faţa
casei, sub felinar, şi mă pupasem cu cineva într-un Plymouth albastru şi altă dată ca să îi spună că ar
trebui să-mi trag jaluzelele de la cameră, pentru că mă văzuse pe jumătate goală, pregătindu-mă de
culcare, într-o seară, cînd se întîmpla să fie afară, plimbîndu-şi terierul ei scoţian.
Cu mare atenţie, mi-am ridicat ochii pînă la nivelul pervazului.
O femeie mai mică de un metru cincizeci, cu un stomac grotesc, bombat, împingea un cărucior
vechi şi negru în josul străzii. Doi sau trei copii mici de diferite dimensiuni, toţi palizi, cu feţele murdare
şi genunchii goi şi murdari, mergeau împleticindu-se pe lîngă fusta ei.
Un zîmbet senin, aproape religios, strălucea pe chipul femeii. Cu capul dat jovial pe spate, ca un ou
de rîndunică proţăpit pe un ou de raţă, zîmbea la soare.
O ştiam bine pe femeie.
Era Dodo Conway.
Dodo Conway era catolică şi fusese la Barnard şi apoi se căsătorise cu un arhitect care fusese la
Columbia şi era şi el catolic. Aveau o casă mare şi şleampătă un pic mai în susul străzii, aşezată în
spatele unei faţade morbide de pini şi înconjurată de scutere, triciclete, cărucioare de păpuşi, maşini de
pompieri de jucărie, bîte de baseball, plase de badminton, portiţe de crochet, cuşti de hamsteri şi pui de
cocker spaniol – toate nimicurile împrăştiate ale copilăriei suburbane.
Dodo mă interesa fără să vreau.
Casa ei era diferită de toate celelalte de la noi din cartier prin mărime (era mult mai mare) şi culoare