Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

M-am înverzit de invidie. Eu nu fusesem niciodată la Yale şi Yale era locul unde-şi doreau cel mai
mult să meargă toate studentele mari din căminul meu. M-am hotărît să nu aştept nimic de la Buddy
Willard. Dacă nu aştepţi nimic de la cineva, nu eşti niciodată dezamăgit.
— Păi atunci mai bine te-ai duce s-o cauţi pe Joan, am spus pe un ton indiferent. Am o întîlnire cu
cineva care trebuie să apară dintr-o clipă în alta şi n-o să-i placă dacă mă vede că stau aici cu tine.
— O întîlnire? Buddy părea surprins. Cu cine?
— Sînt doi, am spus. Petru Eremitul şi Walter Nevoiaşul.
Buddy n-a răspuns nimic, aşa că i-am zis:
— Astea le sînt poreclele.
Apoi am completat:
— Sînt din Dartmouth.
Bănuiesc că Buddy nu prea citea istorie, pentru că gura i s-a crispat. S-a aplecat în faţă şi s-a ridicat
din balansoarul de răchită, apoi i-a dat un mic ghiont brusc şi inutil. Mi-a pus în poală un plic albastru
deschis, cu blazonul de la Yale.
— Asta-i o scrisoare pe care aveam de gînd să ţi-o las dacă nu erai aici. E o întrebare în ea, la care
poţi să-mi răspunzi în scris. Nu-mi vine să te întreb despre asta acum.
După ce a plecat Buddy, am deschis plicul. Era o scrisoare în care eram invitată la balul studenţilor
din anul trei de la Yale.
Am fost aşa de surprinsă, încît am lăsat să-mi scape cîteva schelălăieli şi am alergat în cămin
strigînd „Mă duc, mă duc, mă duc!“ După soarele strălucitor şi alb de pe verandă, înăuntru era întuneric
beznă şi nu reuşeam să desluşesc nimic. M-am trezit că o îmbrăţişez pe studenta de serviciu. Cînd a
aflat că aveam să mă duc la balul studenţilor din anul trei de la Yale, m-a privit cu uimire şi respect.
Destul de curios, după aceea lucrurile s-au schimbat în cămin. Studentele mai mari de pe etajul meu
au început să-mi vorbească şi, destul de des, cîte una dintre ele răspundea la interfon foarte spontan şi
nimeni n-a mai făcut comentarii răutăcioase, cu voce tare, în faţa uşii mele despre oamenii care-şi
irosesc frumoşii ani de studenţie cu nasul în cărţi.
Ei bine, pe toată durata balului studenţesc Buddy m-a tratat ca pe o prietenă sau o verişoară.
Am dansat stînd tot timpul cam la un kilometru unul de altul, pînă cînd, în timpul lui „Auld Lang
Syne“, şi-a rezemat dintr-odată bărbia pe creştetul meu, de parcă ar fi fost foarte obosit. Apoi, prin
vîntul rece şi negru de la ora trei, am parcurs pe jos, foarte încet, cele cinci mile pînă la casa unde aveam
să dorm în sufragerie, pe o canapea care era prea scurtă, pentru că plăteam numai cincizeci de cenţi pe
noapte în loc de doi dolari, cît aş fi plătit la aproape toate celelalte locuri cu paturi ca lumea.
Mi se părea că sînt anostă şi plictisitoare şi eram plină de speranţe năruite.
Îmi imaginasem că în acel week-end Buddy avea să se îndrăgostească de mine şi că nu va mai
trebui să-mi fac griji despre ce să fac în serile de sîmbătă pentru tot restul anului. Chiar cînd ne
apropiam de casa unde stăteam, Buddy spuse: