Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Împinge, doamnă Tomolillo, împinge! Aşa, foarte bine, împinge!
Şi, în cele din urmă, prin despicătura rasă dintre picioarele ei strălucind a dezinfectant, am văzut
cum se iveşte o chestie întunecată şi pufoasă.
— Capul copilului, şopti Buddy, acoperit de gemetele femeii.
Dar, dintr-un motiv sau altul, capul copilului se înţepeni şi doctorul îi spuse lui Will că va trebui să
facă o tăietură. Am auzit foarfecele închizîndu-se pe pielea femeii ca pe o cîrpă şi sîngele începu să
curgă – un roşu feroce, aprins. Apoi, dintr-odată, bebeluşul păru să ţîşnească în mîinile lui Will,
albăstriu ca o prună, acoperit cu ceva albicios, ca un strat de făină, şi vîrstat cu sînge, şi Will tot spunea,
cu o voce îngrozită:
— O să-l scap, o să-l scap, o să-l scap…
— Ba n-o să-l scapi! i-a spus doctorul şi a luat copilul din mîinile lui Will şi a început să-l maseze,
iar culoarea albăstrie a dispărut, bebeluşul a început să plîngă cu un glas oropsit, ca un orăcăit, şi am
văzut că era băiat.
Primul lucru pe care l-a făcut acel bebeluş a fost să facă pipi pe faţa doctorului. I-am spus lui Buddy
mai tîrziu că nu vedeam cum e posibil acest lucru, dar el a spus că era destul de posibil, deşi neobişnuit,
să vezi întîmplîndu-se aşa ceva.
De îndată ce s-a născut bebeluşul, oamenii din cameră s-au împărţit în două grupuri, asistentele
legîndu-i bebeluşului de încheietură o plăcuţă metalică, tamponîndu-i ochii cu vată pusă cu un băţ,
înfăşîndu-l şi punîndu-l în pătuţul căptuşit cu pînză, în timp ce doctorul şi Will s-au apucat să coasă
tăietura femeii cu un ac şi o aţă lungă.
Cred că i-a spus cineva:
— E băiat, doamnă Tomolillo.
Dar femeia n-a răspuns şi nici n-a ridicat capul.
— Ei, cum a fost? m-a întrebat Buddy cu o expresie satisfăcută pe chip, în timp ce mergeam de-a
curmezişul curţii interioare, pe iarbă, spre camera lui.
— Minunat, am spus. Aş putea să mă uit la aşa ceva în fiecare zi.
Nu mă simţeam în stare să-l întreb dacă nu existau şi alte căi de a naşte. Dintr-un motiv sau altul,
lucrul cel mai important pentru mine era să-l vezi tu însăţi pe copil atunci cînd iese din tine şi să te
asiguri că-i al tău. Mă gîndeam că, dacă tot trebuie să ai toate durerile alea, măcar să stai trează.
Întotdeauna mă imaginasem pe mine ridicîndu-mă în coate pe masa de naşteri după ce se termină
totul, albă ca varul, bineînţeles, aşa, fără machiaj, dar şi de la chinurile alea groaznice, totuşi radioasă şi
zîmbitoare, cu părul pînă la brîu, întinzînd mîinile după primul meu copil, care se zvîrcoleşte, şi
spunîndu-i numele, indiferent care.
— De ce era acoperit peste tot cu făină? am întrebat atunci, ca să fac conversaţie, şi Buddy mi-a
povestit despre stratul care protejează pielea copilului, ca o ceară.
Cînd ne-am întors în camera lui Buddy, care-mi amintea mai mult ca orice de o chilie de călugăr, cu