Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Treisprezece
— NORMAL CĂ MAICĂ-SA L-A OMORÎT.
M-am uitat la gura băiatului pe care Jody ţinuse să-l întîlnesc. Buzele îi erau groase şi roz şi un chip
de copil stătea adăpostit sub mătasea părului blond-albicios. Îl chema Cal, care cred că era prescurtarea
de la ceva, dar nu-mi trecea prin cap de la ce putea fi prescurtarea, dacă nu cumva era California.
— Cum poţi să fii sigur că ea l-a omorît? am spus.
Cal era, se pare, foarte inteligent şi Jody îmi spusese la telefon că era drăguţ şi că avea să-mi placă.
Mă întrebam, dacă aş fi fost eu cea de pe vremuri, dacă mi-ar fi plăcut.
Era imposibil de spus.
— Păi, la început spune nu nu nu, şi apoi spune da.
— Dar după aceea spune din nou nu nu.
Cal şi cu mine eram pe malul opus al mlaştinilor de lîngă Lynn, pe o plajă jegoasă. Stăteam întinşi
unul lîngă altul pe un prosop cu dungi verzi şi portocalii. Jody şi Mark, băiatul cu care era combinată,
înotau. Cal nu voise să înoate, voise să vorbim, şi ne contraziceam în legătură cu piesa asta în care un
tînăr află că are o boală la creier, pe motivul că tatăl lui se combinase cu femei necurate şi în cele din
urmă creierul lui, care se tot muiase de-a lungul timpului, cedează de tot şi mama lui se întreabă dacă
să-l omoare sau nu.
Aveam o bănuială că mama mea o sunase pe Jody şi o implorase să mă invite undeva, ca să nu stau
toată ziua la mine în cameră, cu jaluzelele trase. La început nu voisem să mă duc, pentru că mă
gîndisem că Jody avea să observe schimbarea din mine şi că oricine putea să-şi dea seama din prima că
n-aveam pic de creier în cap.
Dar pe tot parcursul drumului cu maşina spre nord şi apoi spre est, Jody rîsese şi glumise şi
pălăvrăgise şi nu păruse să-i pese că eu nu ziceam decît „Uau“ sau „Doamne“ sau „Nu mai spune“.
Am rumenit cîrnaţi pe grătarele publice de pe plajă şi, privindu-i foarte atentă pe Jody şi pe Mark şi
pe Cal, am reuşit să-mi prăjesc cîrnatul exact cît trebuie, fără să-l ard sau să-l scap în foc, cum îmi
fusese teamă că voi face. Apoi, cînd nu se uita nimeni la mine, l-am îngropat în nisip.
După ce-am mîncat, Jody şi Mark au alergat înspre apă ţinîndu-se de mînă, iar eu m-am întins pe
spate, uitîndu-mă la cer, în timp ce Cal îi tot dădea înainte cu piesa asta.
Singurul motiv pentru care îmi aminteam de piesă era fiindcă avea un personaj nebun. Tot ce
citisem vreodată despre nebuni mi se întipărea în minte, iar restul zbura afară.
— Dar da-ul e cel care contează, a spus Cal. La da o să se întoarcă în cele din urmă.
Mi-am ridicat capul şi-am privit cu ochii întredeschişi la discul albastru aprins al mării – un disc
albastru aprins cu o margine murdară. Cenuşie, mare şi rotundă, ca partea de sus a unui ou, o stîncă se
iţea din apă cam la o milă de promontoriul stîncos.
— Cum voia să-l omoare? Am uitat.