Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

le avusesem de-adevăratelea cu Buddy, numai că se încheiau cu mine răspunzîndu-i foarte tăios, în loc
să stau ca o bleagă şi să spun „Aşa o fi“.
Acum, stînd întinsă pe spate în pat, mi-l imaginam pe Buddy spunînd:
— Ştii ce e o poezie, Esther?
— Nu. Ce? întrebam eu.
— Un fir de praf.
Apoi, chiar cînd el zîmbea şi începea să se umfle-n pene, eu ziceam:
— Ca şi cadavrele pe care le diseci. Ca şi oamenii pe care ai impresia că-i vindeci. Toate sînt praf
de praf de praf. Cred că o poezie bună dăinuie mult mai mult decît o sută de oameni din ăia la un loc.
Şi bineînţeles că Buddy n-avea ce să răspundă la asta, pentru că era adevărat ce spuneam. Oamenii
erau făcuţi din praf, nimic mai mult, şi a doftorici tot praful ăla nu mi se părea cu nimic mai bun decît să
scrii poezii pe care oamenii aveau să şi le amintească şi să şi le repete cînd erau nefericiţi sau bolnavi
sau cînd nu puteau să doarmă.
Problema mea era că luam tot ce-mi spunea Buddy drept adevărul gol-goluţ. Îmi amintesc de prima
noapte cînd m-a sărutat. Era după balul studenţilor din anul trei de la Colegiul Yale.
Era ciudat cum mă invitase Buddy la acel bal.
Apăruse din senin la mine acasă într-o vacanţă de Crăciun, îmbrăcat cu un pulover alb, gros, pe gît,
şi arăta atît de bine, că nu-mi venea să-mi iau ochii de la el. Îmi spusese:
— Poate o să trec să te văd la colegiu într-o zi, bine?
Am rămas paf. Nu-l vedeam pe Buddy decît la biserică, în duminicile cînd veneam amîndoi acasă
de la colegiu – şi atunci de la distanţă –, şi nu-mi dădeam seama ce îl făcuse să alerge pînă la mine ca să
mă vadă. Alergase cele două mile dintre casele noastre ca să se antreneze pentru cros, aşa îmi spusese.
Desigur, mamele noastre erau prietene bune. Fuseseră la şcoală împreună şi apoi amîndouă se
căsătoriseră cu cîte unul din profesorii lor şi se stabiliseră în acelaşi oraş, dar Buddy era întotdeauna cu
o bursă la şcoala pregătitoare toamna sau pleca să cîştige bani combătînd rugina pinilor în Montana
vara, aşa că în realitate faptul că mamele noastre erau vechi amice de şcoală nu conta deloc.
După această vizită neaşteptată n-am mai primit nici o veste de la Buddy pînă într-o dimineaţă
frumoasă de sîmbătă, la începutul lui martie. Eram sus, în camera mea de cămin de la colegiu, învăţînd
despre Petru Eremitul şi Walter Nevoiaşul 1 pentru examenul despre cruciade, pe care îl aveam la istorie
lunea următoare, cînd a sunat interfonul de pe hol.
De obicei se presupune că oamenii se duc cu rîndul să răspundă la interfonul de pe hol, dar cum eu
eram singura boboacă pe un etaj plin de studente în ultimul an, mă puneau pe mine să răspund tot
timpul. Am aşteptat un minut ca să văd dacă nu mi-o ia cineva înainte. Apoi m-am gîndit că probabil
toată lumea ieşise să joace squash sau plecase în week-end, aşa că am răspuns eu.
— Tu eşti, Esther? a spus fata de serviciu de la poartă şi, cînd eu am răspuns că da, mi-a zis:
— Te caută un bărbat.