Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Cînd ne vedem?
— Chiar vrei să ştii?
— Foarte tare.
— Niciodată, am spus şi-am închis cu un clic hotărît.
M-am întrebat în treacăt dacă Irwin avea să mai trimită cecul la spital după asta şi apoi mi-am spus
„Sigur că da, doar e profesor de matematică – nu-i place să lase probleme nerezolvate“.
Mă simţeam neverosimil de indiferentă şi de uşurată.
Vocea lui Irwin nu însemnase nimic pentru mine.
Era întîia oară, de la prima şi ultima noastră întîlnire, cînd vorbeam cu el şi – eram foarte sigură –
avea să fie şi ultima. Irwin nu avea absolut nici o şansă să dea de mine. Tot ce putea face era să se ducă
la apartamentul sorei Kennedy, iar după moartea lui Joan sora Kennedy se mutase de acolo fără să lase
vreo urmă.
Eram absolut liberă.
Părinţii lui Joan m-au invitat la înmormîntare.
Fusesem, a spus doamna Gilling, una dintre cele mai bune prietene ale lui Joan.
— Nu eşti obligată să te duci, să ştii, mi-a spus doctoriţa Nolan. Poţi să le scrii oricînd şi să le spui
că e mai bine să nu te duci.
— O să mă duc, am spus.
Şi chiar m-am dus. Şi, cît a ţinut slujba aceea simplă, m-am întrebat ce-mi închipuiam oare că
îngrop.
La altar, sicriul se contura în paloarea de zăpadă a florilor – umbra neagră a unui lucru care lipsea.
Chipurile din stranele din jurul meu păreau ceruite de lumina lumînărilor şi ramurile de pin, rămase de
la Crăciun, emanau un miros sepulcral în aerul rece.
Alături de mine obrajii lui Jody înfloreau ca nişte mere şi ici-colo, în micuţa congregaţie,
recunoşteam alte chipuri de fete de la colegiu sau din oraşul meu, care o cunoscuseră pe Joan. DeeDee
şi sora Kennedy îşi aplecau capetele acoperite cu basmale în primul şir de bănci.
Apoi, dincolo de sicriu şi de flori şi de chipul preotului şi de celelalte chipuri îndoliate, am văzut
pajiştile deluroase ale cimitirului din oraşul nostru, acoperite acum de zăpadă pînă la genunchi, cu
pietrele funerare ieşind din ea ca nişte coşuri fără fum.
Avea să fie o groapă neagră, adîncă de doi metri, săpată cu tîrnăcopul în pămîntul tare. Umbra
aceea avea să se mărite cu umbra aceasta, lutul ciudat, gălbui, al localităţii noastre închizînd rana din
întinderea albă, şi încă o ninsoare avea să şteargă urmele prospeţimii de pe mormîntul lui Joan.
Am tras adînc aer în piept şi mi-am ascultat inima fălindu-se ca de obicei:
— Exist, exist, exist.