Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

plaja şi promontoriul şi marea şi stînca – tremura înaintea ochilor mei ca un decor de teatru.
Mă întrebam în care punct din spaţiu se prefăcea în negru albastrul cretin, fals, al cerului.
— Înoată şi tu, Cal.
Jody îi dădu lui Cal un ghiont jucăuş.
— Aahh!
Cal îşi ascunse faţa în prosop.
— E prea rece.
Am început să merg către apă.
Cumva, în lumina limpede, fără umbre, a amiezii, apa îmi părea amabilă şi primitoare.
Mă gîndeam că înecul e probabil cel mai blînd mod de a muri, iar arderea cel mai crîncen. Cîţiva
dintre bebeluşii aceia din borcane, pe care mi-i arătase Buddy Willard, aveau branhii. Treceau printr-un
stadiu în care erau exact ca peştii.
Un val mărunt şi infect, plin de hîrtii de bomboane şi coji de portocală şi alge, se împături peste
piciorul meu.
Am auzit nisipul bufnind în spatele meu şi a apărut Cal.
— Hai să înotăm înspre stînca aia de colo.
Am arătat spre ea.
— Ai înnebunit? E o milă pînă acolo.
— Ce? am spus. N-ai curaj?
Cal m-a apucat de cot şi m-a împins în apă. Cînd apa ne-a ajuns pînă la brîu, m-a băgat cu capul la
fund. Am ieşit la suprafaţă, stropind în jur, cu ochii arşi de sare. Dedesubt, apa era verde şi semiopacă,
de parcă ar fi fost o bucată de cuarţ.
Am început să înot într-un stil cîinesc adaptat, ţinîndu-mi faţa înspre stîncă. Cal făcea un craul lent.
După o vreme a scos capul afară şi-a început să calce apa.
— Nu mai pot.
Răsufla din greu.
— Bine, du-te înapoi.
M-am gîndit să înot în larg pînă cînd aş fi fost prea obosită ca să înot înapoi. Cum înaintam, dînd
din picioare, bătăile inimii îmi sunau înfundat în urechi, ca un motor.
Exist, exist, exist.
În dimineaţa aceea încercasem să mă spînzur.
Luasem cordonul de mătase de la halatul galben al mamei mele de îndată ce aceasta plecase la
serviciu şi, în penumbra chihlimbarie a dormitorului, îl răsucisem într-un nod care aluneca în sus şi în
jos. Mi-a luat destul de mult timp să fac asta, pentru că n-aveam talent la noduri şi habar n-aveam să fac
unul ca lumea.