Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

furculiţa.
Pînă la urmă am ajuns într-un hol mare, cu mobilă ponosită şi un covor zdrenţăros. O fată cu o faţă
rotundă, bolnăvicioasă, şi cu păr negru, tuns scurt, stătea într-un fotoliu şi citea o revistă. Îmi amintea de
o şefă pe care o avusesem cîndva la fetele cercetaşe. M-am uitat la picioarele ei şi, într-adevăr, purta
pantofi din aceia fără toc, din piele maro, cu limbă cu franjuri, răsfrîntă în faţă, care se presupune că sînt
foarte extravaganţi, iar în capătul şireturilor erau prinse mici imitaţii de ghinde.
Fata şi-a ridicat privirea şi mi-a zîmbit:
— Eu sînt Valerie. Tu cine eşti?
M-am prefăcut că nu aud şi-am mers mai departe, părăsind holul, pînă în capătul următoarei aripi.
Pe drum am trecut pe lîngă o uşă care îmi venea pînă la brîu, dincolo de care am văzut nişte asistente.
— Unde-i toată lumea?
— Afară.
Asistenta scria ceva, iar şi iar, pe nişte bucăţele de bandă adezivă. M-am aplecat peste uşă ca să văd
ce scrie şi scria E. Greenwood, E. Greenwood, E. Greenwood, E. Greenwood.
— Unde afară?
— A, păi la terapie prin muncă, pe terenul de golf, la badminton.
Am observat o grămadă de haine pe scaunul de lîngă asistentă. Erau aceleaşi haine pe care asistenta
din primul spital le împachetase în geamantanul din piele lăcuită cînd am spart oglinda. Asistentele au
început să lipească etichetele pe haine.
M-am dus înapoi în hol. Nu înţelegeam cum joacă oamenii ăştia badminton şi golf. Probabil că nu
erau deloc bolnavi dacă se ocupau cu aşa ceva.
M-am aşezat lîngă Valerie şi am privit-o cu atenţie. Da, m-am gîndit, putea la fel de bine să fie întro
tabără de cercetaşe. Îşi citea exemplarul ferfeniţit din Vogue cu viu interes.
„Ce naiba face aici?“ m-am întrebat. „N-are nici pe dracu’.“
— Te deranjează dacă fumez?
Doctoriţa Nolan s-a aşezat în fotoliul de lîngă patul meu.
I-am spus că nu, îmi plăcea mirosul de fum. Mă gîndeam că dacă doctoriţa Nolan fumează, o să stea
mai mult. Asta era prima oară cînd venise să stea de vorbă cu mine. După ce pleca, aveam să mă cufund
la loc în vechea mea deşertăciune.
— Povesteşte-mi despre doctorul Gordon, mi-a spus brusc doctoriţa Nolan. Ţi-a plăcut?
I-am aruncat doctoriţei Nolan o privire precaută. Mă gîndeam că probabil doctorii sînt cu toţii în
cîrdăşie şi că undeva în acest spital, într-un colţ ascuns, sălăşluia o maşinărie exact ca aceea a doctorului
Gordon, gata să mă zdruncine pînă-mi ieşeam din piele.
— Nu, i-am răspuns. Nu mi-a plăcut deloc.
— Interesant. De ce?