Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Apoi m-am hotărît că aveam să-mi petrec vara scriind un roman.
Asta avea să-i pună la punct pe mulţi oameni.
M-am dus tacticoasă în bucătărie, am aruncat un ou crud într-o cană de carne crudă tocată, le-am
amestecat şi le-am mîncat. Apoi am pus masa pliantă pe veranda ferită dintre casă şi garaj.
O tufă mare de portocal sălbatic, cu crengile atîrnînd pînă jos, o închidea privirii dinspre stradă,
peretele casei şi cel al garajului apărau părţile laterale, iar un pîlc de mesteceni şi un gard viu mă
protejau de doamna Ockenden în spatele casei.
Am numărat trei sute cincizeci de file de hîrtie fină din stocul mamei mele, ascuns în dulapul din
hol, sub un teanc de pălării vechi de fetru, perii de haine şi batice de lînă.
Înapoi pe verandă, am băgat prima filă, virgină, în vechea mea maşină de scris portabilă şi-am traso
în sus.
Cu o altă minte, îndepărtată, mă vedeam pe mine însămi stînd pe verandă, înconjurată de doi pereţi
albi de scîndură, o tufă de portocal sălbatic, un pîlc de mesteceni şi un gard viu, mititică, asemeni unei
păpuşi dintr-o casă de păpuşi.
O senzaţie de tandreţe îmi umplea inima. Eroina mea aveam să fiu eu, dar deghizată. Avea s-o
cheme Elaine. Elaine. Am numărat literele pe degete. Şi în Esther erau tot şase litere. Părea cu noroc.
Elaine stătea pe verandă într-o cămaşă de noapte galbenă de-a mamei ei şi aştepta să se întîmple ceva. Era o dimineaţă toridă de
iulie şi broboane de transpiraţie i se furişau în jos pe spate, una cîte una, ca nişte insecte.
M-am rezemat de spătar şi-am citit ce scrisesem.
Părea destul de însufleţit şi eram foarte mîndră de pasajul despre broboanele de sudoare ca nişte
insecte, dar aveam o vagă impresie că probabil îl citisem mai demult în altă parte.
Am stat aşa cam o oră, încercînd să-mi închipui ce avea să urmeze, şi în mintea mea păpuşa cu
picioarele goale, îmbrăcată cu vechea cămaşă de noapte galbenă a mamei ei, stătea şi privea şi ea în gol.
— O, dulceaţă, nu vrei să te-mbraci?
Mama avea grijă să nu-mi spună niciodată să fac ceva. Doar purta cu mine o discuţie, cu blîndeţe,
aşa cum discută între ele două persoane inteligente şi mature.
— E aproape trei după-amiază.
— Scriu un roman, i-am spus. N-am timp să-mi scot una şi să-mi pun alta.
M-am întins pe canapeaua de pe verandă şi-am închis ochii. O auzeam pe mama cum ia maşina de
scris şi hîrtiile de pe masa pliantă şi pune tacîmurile pentru cină, dar nu m-am mişcat.
Apatia curgea prin membrele lui Elaine ca melasa. Aşa trebuie să fie cînd ai malarie, se gîndi ea.
Oricum, eram norocoasă dacă reuşeam să scriu o pagină pe zi.
Apoi mi-am dat seama care era problema.
Aveam nevoie de experienţă.
Cum puteam scrie despre viaţă cînd nu avusesem nici o legătură amoroasă şi nu făcusem un copil şi