Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

sanatoriului, anunţînd ora de plimbare.
Nici Buddy nu mai schiase pînă atunci, dar spunea că principiile elementare erau destul de simple
şi, cum îi privise de multe ori pe instructorii de schi şi pe elevii acestora, putea să mă înveţe tot ce
trebuia să ştiu.
La început, timp de o oră, am urcat supusă, în zigzag, o pantă mititică, mi-am făcut vînt cu beţele şi
m-am dat drept în jos, la vale. Buddy părea încîntat de progresul meu.
— Merge bine, Esther, remarcă el în timp ce eu înfruntam panta pentru a douăzecea oară. Hai acum
să te vedem pe teleschi.
M-am oprit, cu tot sîngele-n obraji şi gîfîind.
— Dar, Buddy, încă nu ştiu să fac slalom. Toţi oamenii ăştia care vin din vîrf ştiu să facă slalom.
— Ei, nu trebuie să te duci decît pînă la jumate. Atunci n-o să prinzi prea mare viteză.
Şi Buddy m-a condus pînă la teleschi şi mi-a arătat cum să las cablul să-mi treacă printre mîini şi
apoi mi-a spus să-mi strîng degetele în jurul lui şi să mă las trasă în sus.
Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să spun nu.
Mi-am încleştat degetele în jurul cablului aspru, ca un şarpe, care-mi rănea mîinile alunecînd printre
ele, şi-am pornit la deal.
Dar cablul mă trăgea, hîţînîndu-mă şi bălăbănindu-mă atît de rapid, încît nu puteam spera să mă
despart de el la jumătatea drumului. Mai era un schior în faţa mea şi un schior după mine şi aş fi fost
trîntită la pămînt şi plină de schiuri şi de beţe în clipa în care mi-aş fi dat drumul, iar eu nu voiam să fac
tămbălău, aşa că m-am ţinut cuminte de cablu mai departe.
În vîrf am început totuşi să am reţineri.
Buddy m-a zărit codindu-mă acolo, în jacheta roşie. Braţele îi forfecau aerul ca nişte morişti kaki.
Apoi am văzut că îmi făcea semne să cobor pe un culoar care se deschisese în mijlocul fluxului de
schiori. Dar în timp ce-mi ţineam echilibrul, încordată şi cu gîtlejul uscat, culoarul neted şi alb care
ducea de la picioarele mele la ale lui a devenit neclar.
Un schior l-a traversat din stînga, un altul din dreapta, şi braţele lui Buddy au continuat să fluture
slab, ca nişte antene, din celălalt capăt al unui cîmp colcăind de mici animaliculi mişcători ca nişte
microbi sau ca nişte semne de exclamare îndoite şi strălucitoare.
Am ridicat ochii din amfiteatrul acela învolburat spre priveliştea de dincolo de el.
Ochiul imens şi gri al cerului mă privea şi el, iar soarele său învăluit în ceaţă îmi revela privirii
depărtările albe şi tăcute şi dealurile palide, revărsîndu-se unul după altul din toate direcţiile busolei la
picioarele mele.
Vocea interioară care mă cicălea, spunîndu-mi să nu fiu fraieră – să-mi salvez pielea şi să-mi scot
schiurile şi s-o iau în jos pe picioare, camuflată de pinii pitici de pe marginea pistei – fugi ca un ţînţar
neconsolat. Gîndul că aş putea muri luă formă în mintea mea, calm, ca un copac sau ca o floare.
Am măsurat din ochi distanţa pînă la Buddy.