Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Apoi am pornit în cercetare, căutînd un loc de care să agăţ sfoara.
Problema era că în casa noastră nu erau tavane potrivite. Tavanele erau joase, albe şi cu tencuială
netedă, fără vreun corp de iluminat sau vreo grindă de lemn la vedere. M-am gîndit cu regret la casa pe
care o avusese bunica mea înainte să o vîndă ca să vină să stea cu noi şi apoi cu mătuşa Libby.
Casa bunicii mele era construită în stilul sănătos al secolului al nouăsprezecelea, cu camere înalte şi
braţe de candelabru robuste şi dulapuri înalte, cu bare rezistente de-a curmezişul lor, şi cu un pod în care
nu mergea nimeni niciodată, plin de cufere şi de colivii pentru papagali şi manechine de croitorie şi
grinzi suspendate, groase ca bîrnele unei corăbii.
Dar era o casă veche şi o vînduse şi nu mai ştiam pe nimeni cu aşa o casă.
După ce m-am plimbat o vreme de colo colo, descurajată că nu găseam nici un loc de care să leg
cordonul de mătase care îmi atîrna la gît ca o coadă galbenă de pisică, m-am aşezat pe marginea patului
mamei mele şi-am încercat să strîng laţul.
Dar de fiecare dată cînd reuşeam să strîng cordonul destul cît să simt o năvală în urechi şi sîngele
urcîndu-mi în obraji, mîinile îmi slăbeau şi dădeau drumul şi-mi reveneam.
Apoi mi-am dat seama că trupul meu ştia tot felul de mici şmecherii, cum ar fi să-mi moleşească
mîinile în secunda crucială, ceea ce îl salva iar şi iar, pe cînd, dacă ar fi fost după mine, aş fi murit într-o
clipită.
Trebuia să-l prind într-o ambuscadă, cu resturile de judecată care-mi rămăseseră. Dacă nu, avea să
mă ţină în cuşca lui idioată timp de cincizeci de ani, fără pic de judecată. Şi cînd oamenii ar afla că îmi
pierdusem minţile – şi ar afla, mai devreme sau mai tîrziu, oricît şi-ar ţine gura mama mea –, ar
convinge-o să mă ducă la un azil ca să mă vindece.
Însă cazul meu era incurabil.
Cumpărasem cîteva cărţi broşate de psihopatologie de la farmacie şi îmi comparasem simptomele
cu simptomele din carte şi, ce mai, simptomele mele se potriveau cu cele mai disperate cazuri.
Singurul lucru pe care-l puteam citi, în afară de ziarele de scandal, erau cărţile astea de
psihopatologie. De parcă rămăsese o deschidere îngustă, ca să pot afla despre cazul meu cît trebuia să
ştiu ca să-i pun capăt aşa cum trebuie.
Mă întrebam, după fiascoul cu spînzuratul, dacă n-ar trebui să renunţ şi să mă dau pe mîna
doctorilor, dar apoi mi-am amintit de doctorul Gordon şi de maşina lui privată de şocuri. Odată ce-aş fi
fost închisă acolo, puteau s-o folosească tot timpul pe pielea mea.
Şi m-am gîndit la cum m-ar fi vizitat mama şi fratele meu şi prietenii, zi de zi, sperînd să mă fac
bine. Apoi vizitele lor s-ar fi rărit şi ei şi-ar fi pierdut speranţa. Ar fi îmbătrînit. M-ar fi uitat.
Şi ar fi devenit faliţi.
La început şi-ar dori să am parte de îngrijirea cea mai atentă, aşa că şi-ar îngropa toţi banii într-un
spital privat, ca al doctorului Gordon. În cele din urmă, cînd banii s-ar duce, m-ar muta într-un spital de
stat, cu sute de oameni ca mine, într-o cuşcă mare, la subsol.