Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Eram foarte deprimată. Fusesem demascată chiar în acea dimineaţă de Jay Cee însăşi şi acum
simţeam că toate bănuielile incomode pe care le aveam despre mine însămi se adevereau şi nu mai
puteam să ascund adevărul prea multă vreme. După nouăsprezece ani în care alergasem după note bune
şi premii şi recompense de un fel sau altul, intrasem în stagnare, încetineam, mă retrăgeam din
competiţie.
— De ce n-ai venit cu noi la prezentarea de blănuri? m-a întrebat Betsy.
Aveam senzaţia că se repetă, că îmi pusese aceeaşi întrebare cu un minut înainte şi eu probabil nu
băgasem de seamă.
— Te-ai dus cu Doreen?
— Nu, am răspuns. Am vrut să vin la prezentarea de blănuri, dar m-a sunat Jay Cee şi mi-a spus să
mă duc la birou.
Ideea că am vrut să merg la prezentare nu era prea adevărată, dar acum încercam să mă conving că
era adevărată, ca să mă pot simţi rănită de-a binelea de ce făcuse Jay Cee.
I-am povestit lui Betsy cum stăteam în pat în dimineaţa aceea, gîndindu-mă să mă duc la
prezentarea de blănuri. Ceea ce nu i-am spus era că Doreen venise ceva mai devreme în camera mea şimi
spusese:
— De ce naiba vrei să te duci la prezentarea aia de căcat? Eu mă duc cu Lenny la Coney Island, hai
şi tu. Lenny poa’ să-ţi găsească un tip haios, ziua şi-aşa e compromisă cu masa aia de gală şi cu
premiera aia de film de după-amiază, aşa că n-o să ne simtă nimeni lipsa.
Timp de o clipă, am fost tentată. În mod sigur prezentarea suna aiurea. Niciodată nu mi-au plăcut
blănurile. Pînă la urmă m-am hotărît ce să fac: să stau în pat cît aveam chef şi apoi să mă duc în Central
Park şi să-mi petrec restul zilei întinsă pe iarbă, în cea mai înaltă iarbă pe care aş fi găsit-o în sălbăticia
aia cheală din jurul lacului cu raţe.
I-am spus lui Doreen că n-aveam să mă duc la prezentare, nici la dineu şi nici la premiera filmului,
dar că n-aveam să merg nici pe Coney Island. Aveam să stau în pat. După ce-a plecat Doreen, m-am
întrebat de ce nu mai puteam merge pînă la capăt, făcînd ce se cuvenea să fac. Treaba asta mă întrista şi
mă obosea. Apoi m-am întrebat de ce nu puteam merge pînă la capăt făcînd ce nu se cuvenea să fac, aşa
cum făcea Doreen, şi asta mă întrista şi mai tare şi mă obosea şi mai şi.
Nu ştiam cît e ceasul, dar le auzisem pe fete făcînd zarvă şi vociferînd în hol, pregătindu-se pentru
prezentarea de blănuri, şi apoi auzisem holul amuţind şi, cum stăteam în pat, pe spate, uitîndu-mă în sus,
la tavanul gol şi alb, tăcerea părea să crească din ce în ce, pînă cînd am simţit că or să-mi plesnească
timpanele. Apoi a sunat telefonul.
M-am holbat la telefon un minut. Receptorul se clătina puţin în furca de culoarea osului, aşa că-mi
dădeam seama că sună cu adevărat. M-am gîndit că probabil dădusem cuiva numărul de telefon la vreo
petrecere sau la vreun bal şi apoi uitasem. Am ridicat receptorul şi-am rostit cu o voce aspră, receptivă:
— Alo?