Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Doare, am spus. E normal să doară?
Irwin tăcu. Apoi spuse:
— Uneori doare.
Îl întîlnisem pe Irwin în faţa bibliotecii Widener. Stăteam în vîrful lungului şir de trepte, privind
clădirile de cărămidă roşie care mărgineau curtea interioară plină de zăpadă, şi mă pregăteam să iau
tramvaiul înapoi spre azil, cînd un tînăr înalt, cu ochelari, destul de urît, dar cu o mutră inteligentă, s-a
apropiat de mine şi m-a întrebat:
— Poţi să-mi spui, te rog, cît e ceasul?
M-am uitat la ceas.
— Patru şi cinci.
Apoi bărbatul a strîns la piept teancul de cărţi pe care-l căra ca pe-o tavă cu mîncare şi a scos la
iveală o încheietură osoasă.
— A, păi ai şi tu ceas!
Bărbatul s-a uitat cu tristeţe la ceas. L-a ridicat şi l-a scuturat în dreptul urechii.
— Nu merge.
Şi a zîmbit fermecător.
— Unde te duci?
Eram gata să spun „Înapoi la azil“, dar bărbatul arăta promiţător, aşa că m-am răzgîndit.
— Acasă.
— N-ai vrea să bei o cafea înainte?
Am ezitat. Trebuia să mă întorc la azil pînă la cină şi nu voiam să întîrzii cînd mai aveam atît de
puţin pînă să scap definitiv de acolo.
— O cafea foarte mică?
M-am hotărît să-mi exersez personalitatea cea nouă, normală, cu acest bărbat care îmi spusese, pe
parcursul ezitărilor mele, că îl cheamă Irwin şi că e un profesor de matematică foarte bine plătit, aşa că
am spus:
— Bine.
Şi, potrivindu-mi pasul după al lui Irwin, am coborît şirul lung de trepte îngheţate alături de el.
Abia după ce am văzut biroul lui Irwin m-am hotărît să îl seduc.
Irwin locuia la demisol, într-un apartament întunecos, confortabil, pe una din străzile mai scurte de
la periferia Cambridge-ului, şi m-a dus acolo cu maşina – la o bere, a spus – după ce băusem trei căni de
cafea amară într-o cafenea studenţească. Am stat la el în birou, pe scaune moi de piele maro, înconjuraţi
de stive de cărţi prăfuite, incomprehensibile, cu formule interminabile inserate artistic în pagină ca nişte
poeme.
În timp ce îmi beam primul pahar de bere – nu m-am dat niciodată în vînt după berea rece în miezul