Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

de bunica mea austriacă.
— Lasă-mă să mă-ntind, să mă-ntind, îngăima Doreen. Să mă-ntind, să mă-ntind.
Aveam senzaţia că, dacă o car pe Doreen peste pragul camerei mele şi-o ajut să se pună la mine-n
pat, n-o să mai scap niciodată de ea.
Îşi lăsa toată greutatea pe braţul meu şi corpul îi era cald şi moale ca o grămadă de perne, iar
picioarele i se tîrau nătînge în pantofii cu toc cui. Era mult prea grea ca să reuşesc s-o urnesc pînă-n
capătul îndepărtat al coridorului.
Am hotărît că singurul lucru de făcut era să-i dau drumul pe mochetă, să-nchid uşa şi s-o-ncui şi
apoi să mă culc la loc. Cînd se va trezi, Doreen nu va şti ce s-a întîmplat şi va crede că probabil îşi
pierduse cunoştinţa în faţa uşii mele în timp ce eu dormeam şi se va ridica din proprie iniţiativă şi se va
duce, înţeleaptă, în camera ei.
Am început s-o las încet pe Doreen pe mocheta verde de pe hol, dar ea gemu adînc şi se aplecă,
trăgîndu-se din braţele mele. Un jet maroniu de vomă îi ţîşni din gură şi se-ntinse într-o băltoacă largă la
picioarele mele.
Dintr-odată Doreen se făcu şi mai grea. Capul i se prăbuşi în faţă, în băltoacă, cu şuviţele de păr
blond muiate-n ea ca rădăcinile copacilor într-o mlaştină, şi-atunci mi-am dat seama că adormise. M-am
retras. Eu însămi eram pe jumătate adormită.
În noaptea aceea am luat o hotărîre în privinţa lui Doreen. M-am hotărît că am s-o privesc şi-am s-o
ascult ce spune, dar înăuntrul meu n-o să am nimic de-a face cu ea. Înăuntrul meu o să-i fiu credincioasă
lui Betsy şi prietenelor ei nevinovate. În inima mea semănam cu Betsy.
În linişte, m-am întors în camera mea şi-am închis uşa. Gîndindu-mă mai bine, n-am încuiat-o.
Chiar asta n-am reuşit s-o fac.
Cînd m-am trezit a doua zi dimineaţă, în căldura înăbuşitoare, lipsită de soare, m-am îmbrăcat şi
mi-am aruncat nişte apă pe faţă şi mi-am dat cu nişte ruj şi-am deschis uşa încet. Probabil că încă mă
aşteptam să văd corpul lui Doreen stînd acolo, în băltoaca de vomă, ca o dovadă urîtă, palpabilă, a
caracterului meu infect.
Nu era nimeni în hol. Mocheta se întindea dintr-un capăt în altul al holului, curată şi de un verde
crud, cu excepţia unei pete vagi, neregulate, închise la culoare, din faţa uşii mele, ca şi cum cineva
vărsase acolo din greşeală un pahar cu apă şi apoi ştersese locul.