Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Domnişoara Norris a ajuns la uşa sălii de mese şi s-a oprit. Tot drumul spre sala de mese păşise cu
precizie, călcînd drept în mijlocul trandafirilor care şerpuiau prin modelul covorului. A aşteptat o clipă
şi apoi, unul cîte unul, şi-a trecut picioarele peste prag spre sala de mese, de parcă ar fi păşit peste un
pîrleaz invizibil, înalt pînă la genunchi.
S-a aşezat la una dintre mesele rotunde, acoperite cu faţă de masă, şi şi-a despăturit un şervet în
poală.
— Mai e o oră pînă la cină, a strigat bucătarul.
Dar domnişoara Norris n-a răspuns. A privit în continuare drept în faţă, în felul ei politicos.
Mi-am tras un scaun în faţa ei, la masă, şi am despăturit un şervet. N-am vorbit, doar am stat acolo
într-o linişte intimă, frăţească, pînă cînd gongul care anunţa cina a sunat pe hol.
— Întinde-te, a spus asistenta. O să-ţi mai fac o injecţie.
M-am întors pe burtă în pat şi mi-am ridicat fusta. Apoi mi-am tras în jos pijamaua de mătase.
— Doamne, ce-ai, soro, acolo dedesubt?
— Pijamaua. Ca să nu mă mai ostenesc să mi-o pun şi s-o dau jos tot timpul.
Asistenta scoase un icnet de uimire. Apoi mă întrebă:
— În care parte?
Era o glumă veche.
Am ridicat capul şi m-am uitat la fesele mele goale. Erau pline de vînătăi mov şi verzi şi albastre,
de la injecţii mai vechi. Partea stîngă părea mai întunecată decît dreapta.
— În dreapta.
— Cum vrei tu.
Asistenta a înfipt acul şi eu m-am înfiorat, savurînd durerea măruntă. De trei ori pe zi asistentele mă
injectau şi cam la o oră după fiecare injecţie îmi dădeau o cană cu suc dulce de fructe şi stăteau alături,
uitîndu-se la mine cum îl beau.
— Ce noroc pe tine, mi-a spus Valerie. Eşti pe insulină.
— Nu se-ntîmplă nimic.
— A, o să se-ntîmple. Şi mie mi-au dat. Să-mi spui cînd o să ai o reacţie.
Dar nu păream să am niciodată vreo reacţie. Doar mă îngrăşam din ce în ce mai tare. Deja umpleam
hainele noi, prea mari, pe care mi le cumpărase mama şi cînd mă uitam în jos, la stomacul meu durduliu
şi la şoldurile late, mă gîndeam ce bine era că doamna Guinea nu mă văzuse aşa, pentru că arătam exact
ca şi cum aş fi fost însărcinată.
— Mi-ai văzut cicatricile?
Valerie şi-a dat la o parte bretonul negru şi mi-a arătat două urme palide, cîte una de fiecare parte a
frunţii, de parcă la un moment dat începuseră să-i înmugurească nişte corniţe, dar şi le tăiase.
Ne plimbam, doar noi două, cu antrenorul de la terapie sportivă, prin grădina azilului. Zilele astea
aveam voie la plimbare din ce în ce mai des. Pe domnişoara Norris n-o lăsau deloc să iasă.