Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

căderea nopţii.
Umbra pinilor negri adunaţi laolaltă era albăstruie de la lumina puternică şi eu m-am plimbat o
vreme cu Valerie prin labirintul familiar de poteci croite cu lopata prin zăpada din curtea azilului.
Doctorii şi asistentele şi pacienţii care treceau pe potecile alăturate păreau să se mişte pe roţi, tăiaţi de la
brîu de zăpada adunată în mormane.
— Interviuri! pufni Valerie. O nimica toată! Dacă au de gînd să te lase să pleci, te lasă.
— Sper.
În faţa clădirii Caplan mi-am luat rămas-bun de la chipul calm, de crăiasă a zăpezii, al lui Valerie,
dincolo de care atît de puţine lucruri, rele sau bune, se puteau întîmpla, şi mi-am continuat plimbarea
singură, scoţînd aburi albi, chiar dacă aerul era plin de soare. Ultimul strigăt vesel al lui Valerie fusese:
— Rămas-bun! Ne mai vedem.
„Sper că nu“ îmi spusesem în gînd.
Dar nu eram sigură. Nu eram sigură deloc. De unde ştiam eu că într-o zi – la facultate, în Europa,
undeva, oriunde – clopotul de sticlă, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea să coboare din nou?
Şi nu-mi spusese oare Buddy, ca să se răzbune parcă pentru faptul că dădusem la lopată ca să-i scot
maşina din zăpadă şi el trebuise să stea să se uite, „Mă întreb cu cine o să te mai măriţi acum, Esther“?
— Cum? spusesem, aruncînd zăpada cu lopata într-o movilă şi clipind din cauza norului înţepător
de fulgi răzleţi.
— Mă întreb cu cine o să te mai măriţi acum, Esther. Acum că ai fost…
Şi gestul lui Buddy cuprinse dealul, pinii şi clădirile severe, cu acoperiş de zăpadă, care frîngeau
peisajul deluros…
— …aici.
Şi, desigur, nu ştiam cu cine aveam să mă mărit, acum că fusesem unde fusesem. Habar n-aveam.
— Am aici o factură, Irwin.
Vorbeam încet în receptorul telefonului public din holul cel mare al clădirii administrative a
azilului. La început am suspectat-o pe telefonistă că ascultă, la panoul ei de comandă, dar ea continua să
bage şi să scoată mufele mititele, fără să clipească.
— Da, spuse Irwin.
— E o factură de douăzeci de dolari pentru un tratament de urgenţă, la o dată anume din decembrie,
şi pentru un control, o săptămînă mai tîrziu.
— Da, spuse Irwin.
— Spitalul a spus că îmi trimite mie factura pentru că n-au primit nici un răspuns la factura pe care
ţi-au trimis-o ţie.
— Bine, bine. Uite, scriu cecul chiar acum. Le scriu un cec în alb.
Tonul lui Irwin se schimbă subtil.