Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Încă nişte şedinţe cu şocuri electrice, doamnă Greenwood, l-am auzit spunînd pe doctorul
Gordon, şi cred că o să observaţi o minunată ameliorare.
Fata încă mai stătea pe scaunul de la pian, cu partitura ruptă zăcînd turtită la picioarele ei, ca o
pasăre moartă. S-a uitat la mine şi m-am uitat şi eu la ea. Ochii i s-au îngustat şi a scos limba.
Mama îl urma pe doctorul Gordon spre uşă. Am rămas în urmă şi, cînd erau întorşi cu spatele, m-
am răsucit spre fată şi mi-am fluturat urechile la ea. Şi-a tras limba înăuntru şi faţa i-a împietrit.
Am ieşit afară, la soare.
Ca o panteră acoperită cu picăţele de umbră de la pom, maşina neagră combi a lui Dodo Conway
stătea în aşteptare.
Maşina fusese comandată iniţial de o doamnă de societate cu dare de mînă – neagră, fără urmă de
crom şi cu tapiţerie din piele neagră –, dar, cînd a sosit, pe doamnă a deprimat-o. Semăna leit cu un dric,
a spus ea, şi toată lumea a fost de aceeaşi părere şi nimeni nu voia s-o cumpere, aşa că soţii Conway au
luat-o acasă, la preţ redus, şi-au economisit două sute de dolari.
Aşezată pe bancheta din faţă, între Dodo şi mama, mă simţeam mută şi supusă. De cîte ori încercam
să mă concentrez, mintea îmi glisa, ca un patinator, înspre un spaţiu larg şi gol şi făcea acolo piruete,
absentă.
— Am terminat-o cu doctorul Gordon ăsta, am spus după ce-am lăsat-o pe Dodo şi maşina ei
neagră după pini. Poţi să-l suni şi să-i spui că nu mă duc săptămîna viitoare.
Mama zîmbi.
— Ştiam eu că fetiţa mea nu-i aşa.
M-am uitat la ea.
— Aşa cum?
— Ca oamenii aceia îngrozitori. Oamenii aceia îngrozitori şi morţi de la spital.
Făcu o pauză.
— Ştiam eu că o să te hotărăşti să-ţi revii.
STARLETĂ SUCOMBĂ DUPĂ
O COMĂ DE 68 DE ORE.
Am scotocit în poşetă printre fîşiile de hîrtie şi trusa de machiaj şi cojile de alune şi monedele de
zece şi de cinci cenţi şi cutia micuţă conţinînd nouăsprezece lame Gillette, pînă cînd am dezgropat poza
la minut pe care mi-o făcusem în după-amiaza aceea în cabina cu dungi albe şi portocalii.
Am pus-o alături de fotografia pătată a fetei moarte. Se potriveau: gura cu gura, nasul cu nasul.
Singura diferenţă era la ochi. Ochii din poza la minut erau deschişi, iar cei din fotografia din ziar erau
închişi. Dar ştiam că dacă aş fi deschis cu degetele ochii fetei răposate, s-ar fi uitat la mine cu aceeaşi
expresie moartă, neagră şi goală ca aceea a ochilor din poza la minut.
Am îndesat poza la minut înapoi în poşetă.