Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Nu, mi-a răspuns mama şi bărbia a început să-i tremure.
M-am gîndit că probabil mă minte.
— Să-mi spui adevărul, i-am zis, că, dacă nu, nu mai vorbesc niciodată cu tine.
— Nu-ţi spun eu adevărul întotdeauna? a spus mama şi-a izbucnit în lacrimi.
SINUCIGAŞ SALVAT DE PE
UN PERVAZ DE LA ETAJUL ŞAPTE !
După două ore petrecute pe un pervaz îngust, cu şapte etaje deasupra asfaltului unei parcări şi a
mulţimii adunate, domnul George Pollucci a acceptat să fie condus într-un loc sigur, printr-un geam din
apropiere, de către sergentul Will Kilmartin de la secţia de poliţie de pe Charles Street.
Am crăpat o alună din punga de zece cenţi pe care o cumpărasem ca să hrănesc porumbeii şi-am
mîncat-o. Avea un gust fad, ca o bucată din scoarţa unui copac bătrîn.
Am adus ziarul aproape de ochi ca să văd mai bine chipul lui George Pollucci, iluminat ca o lună în
al treilea pătrar pe fondul neclar format din cărămizi şi cer întunecat. Simţeam că are ceva important sămi
spună şi că acest lucru, oricare-ar fi fost, i-ar putea sta scris pe chip.
Dar piscurile murdare ale trăsăturilor lui George Pollucci se topeau cînd mă uitam la ele, se
descompuneau într-un model regulat de puncte întunecate şi deschise la culoare şi de un gri intermediar.
Paragraful de ziar scris în cerneală neagră nu spunea de ce era domnul Pollucci pe pervaz sau ce-i
făcuse sergentul Kilmartin de îl adusese în sfîrşit înăuntru pe fereastră.
Problema cu săritul era că dacă nu alegeai numărul adecvat de etaje, puteai să mai fii încă în viaţă
cînd ajungeai jos. Mă gîndeam că şapte etaje trebuie să fie o distanţă suficientă.
Am împăturit ziarul şi l-am înghesuit între stinghiile băncii din parc. Era ceea ce mama mea numea
o fiţuică de scandal, plină de crimele şi sinuciderile şi bătăile şi jafurile locale, şi aproape fiecare pagină
avea pe ea o doamnă pe jumătate dezbrăcată, cu sînii săltîndu-i peste marginea rochiei şi cu picioarele
dispuse în aşa fel încît să i se vadă marginea de sus a ciorapilor.
Nu ştiam de ce nu cumpărasem niciodată pînă atunci aşa un ziar. Erau singurele chestii pe care le
puteam citi. Micile paragrafe dintre poze se terminau înainte ca literele să aibă ocazia să se
obrăznicească şi să-nceapă să sară de colo colo. Acasă nu vedeam decît Christian Science Monitor 3 ,
care apărea pe treptele casei în fiecare dimineaţă la ora cinci, în afară de duminică, şi care trata
sinuciderile şi crimele pasionale şi prăbuşirile de avioane de parcă nici n-ar fi existat.
O lebădă mare şi albă, plină de copii mici, s-a apropiat de banca mea, apoi a ocolit un ostrov
împădurit, împînzit de raţe, şi s-a îndepărtat plutind înspre bolta întunecată de sub pod. Toate lucrurile
la care mă uitam păreau strălucitoare şi extrem de mici.
Mă vedeam ca prin gaura cheii unei uşi pe care nu puteam s-o deschid, pe mine şi pe fratele meu,
înalţi pînă la genunchi şi ţinînd în mîini baloane cu urechi de iepure, cum ne urcam pe o barcă în formă