Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— De ce nu te duci acasă? l-am întrebat.
Băiatul aruncă o altă piatră, mai grea. Aceasta se scufundă după a doua săritură.
— Nu vreau.
— Te caută mama ta.
— Ba nu.
Părea îngrijorat.
— Dacă te duci acasă, îţi dau o bomboană
Băiatul se trase mai aproape.
— De care?
Dar ştiam şi fără să mă uit în poşetă că n-am decît coji de alune.
— O să-ţi dau nişte bani cu care să-ţi cumperi bomboane.
— Ar-thur!
O femeie se apropia, într-adevăr, pe bancul de nisip, alunecînd şi – fără îndoială – înjurînd în barbă,
căci buzele îi suiau şi-i coborau între două chemări energice.
— Ar-thur!
Îşi umbri ochii cu o mînă, de parcă asta ar fi ajutat-o să ne distingă prin crepusculul marin, care
devenea din ce în ce mai opac.
Simţeam cum interesul băiatului se diminuează pe măsură ce insistenţa mamei creşte. A început să
se comporte de parcă nu m-ar fi cunoscut. A dat cu piciorul în cîteva pietre, ca şi cum ar fi căutat ceva,
şi s-a îndepărtat.
M-am cutremurat.
Pietrele zăceau geoaie şi reci sub picioarele mele goale. M-am gîndit cu dor la pantofii mei negri de
pe plajă. Un val s-a tras înapoi, ca o mînă, şi apoi a avansat şi mi-a atins piciorul.
Umezeala părea să vină chiar de pe fundul mării, de-acolo de unde peşti orbi şi albi se ghidau după
propria lor lumină prin marele frig polar. Am văzut dinţi de rechin şi oase auriculare de balenă
împrăştiate de-a valma pe-acolo, pe jos, ca nişte pietre funerare.
Am aşteptat, de parcă s-ar fi putut ca marea să hotărască în locul meu.
Un al doilea val s-a prăbuşit peste picioarele mele, cu spumă albă pe buze, şi răcoarea mi-a cuprins
gleznele cu o durere mortală.
Carnea mi s-a înfiorat cu laşitate la gîndul unei astfel de morţi.
Mi-am cules poşeta şi-am pornit-o înapoi peste pietrele reci, spre locul în care pantofii mei stăteau
de veghe în lumina violetă.