Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

un carneţel micuţ, aproape invizibil.
— Îţi promit, am spus cu o voce tare şi stridentă.
Negrul a împins căruciorul cu mîncare în sala de mese a pacienţilor. Secţia de psihiatrie din spital
era foarte mică – doar două coridoare în formă de L, cu camere pe margini şi un alcov cu paturi în
spatele atelierului de terapie prin muncă, unde eram eu, şi un loc îngust cu o masă şi cîteva scaune lîngă
geam, în colţul L-ului, care era locul nostru de odihnă şi sala de mese.
De obicei mîncarea ne-o aducea un bătrîn pipernicit şi alb, dar astăzi era un negru. Negrul era
însoţit de o femeie cu pantofi albaştri cu toc cui, iar aceasta îi spunea ce să facă. Negrul tot rînjea şi
chicotea prosteşte.
Apoi a adus la masa noastră o tavă cu trei străchini de tinichea, cu capac, şi a început să trîntească
străchinile pe masă. Femeia a ieşit din încăpere, încuind uşa după ea. Tot timpul cît negrul a trîntit
străchinile şi apoi tacîmurile zgîriate şi farfuriile groase, albe, de porţelan, s-a uitat la noi cu gura
căscată şi cu ochii rostogolindu-i-se în cap.
Mi-am dat seama că eram primii lui nebuni.
Nimeni de la masă n-a schiţat vreun gest de a da la o parte capacele de pe străchini şi asistenta a
aşteptat să vadă dacă vreunul din noi avea să ia capacele înainte să vină ea să o facă. De obicei doamna
Tomolillo dădea jos capacele şi punea mîncarea în farfurii pentru toţi, ca o mamă, dar o trimiseseră
acasă şi nimeni nu părea dispus să-i ia locul.
Muream de foame, aşa că am dat jos capacul de pe primul bol.
— Foarte frumos din partea ta, Esther, a spus asistenta pe un ton plăcut. Vrei să iei nişte fasole şi să
o dai apoi mai departe?
Mi-am pus o porţie de fasole verde şi m-am întors să îi dau strachina femeii uriaşe, cu păr roşcat,
din dreapta mea. Era prima oară cînd femeia roşcată fusese lăsată să vină la masă. O văzusem odată,
chiar în capătul coridorului în formă de L, stînd în faţa unei uşi deschise, cu zăbrele la geamurile
pătrate, încastrate.
Răcnea şi rîdea cu neruşinare şi se plesnea peste coapse în faţa doctorilor care treceau, iar
supraveghetorul cu jachetă albă, care avea grijă de pacienţii din capătul acela al secţiei, stătea rezemat
de calorifer şi rîdea de se prăpădea.
Femeia cu părul roşu mi-a smuls strachina din mînă şi a întors-o cu susu-n jos la ea în farfurie.
Fasolea s-a umflat în faţa ei ca un munte şi i s-a revărsat în poală şi pe podea, ca o grămadă de paie
verzi şi ţepene.
— O, doamnă Mole! a spus asistenta cu tristeţe în glas. Cred că ar fi mai bine să luaţi masa în
cameră astăzi.
Şi a pus cea mai mare parte a fasolei înapoi în strachină şi i-a dat-o persoanei care stătea alături de
doamna Mole şi a condus-o pe doamna Mole spre cameră. Cît a mers pe hol spre camera ei, doamna