Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Nimic, spuse Buddy cu un glas anemic, domol.
— Nevrotică, ai?
Am tras un hohot de rîs batjocoritor.
— Dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în acelaşi timp două lucruri care se exclud reciproc, atunci
sînt al naibii de nevrotică. Cîte zile-oi mai avea, o să zbor încoace şi încolo între lucruri care se exclud
reciproc.
Buddy îşi puse mîna peste a mea.
— Lasă-mă să zbor cu tine.
Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah şi mă uitam în jos. N-aveam nici un motiv să
mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viaţa mea. Totuşi, mă gîndeam să mă bucur de peisaj
cît mai aveam prilejul s-o fac.
În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit cu zăpada care,
bătătorită de atîta traversare şi retraversare şi uşor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă
căpătase consistenţa şi luciul sticlei. Aerul rece îmi pedepsea plămînii şi sinusurile, aducîndu-i la o
claritate vizionară.
De fiecare parte a mea, schiorii cu jachete roşii şi albastre şi albe goneau în jos pe panta ameţitoare
ca nişte fragmente fugare rupte din drapelul american. De la poalele pîrtiei de schi, ghereta care imita o
cabană de bîrne îşi trîmbiţa şlagărele în marea de linişte.
Privind în jos la Jungfrau
Din cabana noastră pentru doi…
Ritmul şi vibraţiile curgeau pe lîngă mine ca un pîrîiaş invizibil într-un deşert de zăpadă. Un singur
gest, neglijent şi superb, şi aveam să mă reped în jos pe pîrtie, înspre punctuleţul kaki de pe margine,
dintre spectatori, care era Buddy Willard.
Toată dimineaţa Buddy mă învăţase să schiez.
Mai întîi Buddy luase cu împrumut schiurile şi beţele de la un prieten de-al lui din sat şi bocancii de
schi de la soţia unui doctor care purta doar cu un număr mai mult decît mine şi o jachetă roşie de schi de
la o asistentă studentă. Stăruinţa lui în faţa încăpăţînării era uluitoare.
Apoi mi-am amintit că la facultatea de medicină Buddy luase un premiu pentru că reuşise să
convingă cele mai multe rude ale decedaţilor să aprobe disecţia celor ce le muriseră, indiferent dacă era
sau nu nevoie, în interesul ştiinţei. Nu-mi amintesc care era premiul, dar parcă-l văd pe Buddy în halatul
lui alb, cu stetoscopul ieşindu-i dintr-un buzunar lateral de parcă ar fi fost parte din anatomia lui,
zîmbind şi făcînd plecăciuni şi convingîndu-le pe rudele acelea amorţite, blege, să semneze hîrtiile de
autopsie.
Apoi Buddy împrumutase o maşină de la propriul lui doctor, care avusese şi el TBC şi era foarte
înţelegător, şi-am demarat chiar cînd soneria a început să ţîrîie pe coridoarele întunecate ale