Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Şase
MĂ TOT RUGASEM DE BUDDY să-mi arate nişte scene spitaliceşti într-adevăr interesante, aşa
că într-o vineri am lipsit de la toate orele şi-am venit pentru un week-end prelungit, iar el mi-a făcut
turul de onoare.
Am început prin a mă îmbrăca într-un halat alb şi a sta pe un taburet înalt într-o cameră cu patru
cadavre, în timp ce Buddy şi prietenii lui le disecau. Cadavrele astea arătau atît de inuman, că nu m-au
deranjat cîtuşi de puţin. Aveau pielea ţeapănă, ca tăbăcită, de un mov negricios, şi miroseau ca nişte
borcane vechi de murături.
După aceea Buddy m-a dus afară, pe culoar, unde aveau nişte borcane mari de sticlă pline cu
bebeluşi care muriseră înainte de a se naşte. Bebeluşul din primul borcan avea un cap mare şi alb
aplecat peste un trupşor încovrigat de mărimea unei broaşte. Bebeluşul din următorul borcan era mai
mare, bebeluşul de lîngă acesta încă şi mai mare, iar bebeluşul din ultimul borcan avea dimensiunea
unui bebeluş normal şi părea să se uite la mine şi să-mi surîdă, ca un purceluş.
Eram destul de mîndră de calmul cu care privisem toate lucrurile astea înspăimîntătoare. O singură
dată am tresărit, cînd mi-am pus cotul pe stomacul cadavrului lui Buddy, să văd cum îi disecă un
plămîn. După un minut, două, am avut o senzaţie de arsură în cot şi mi-a trecut prin cap că poate
cadavrul e pe jumătate viu, din moment ce era cald încă, aşa că m-am săltat de pe scaun cu o mică
exclamaţie. Atunci Buddy mi-a explicat că arsura era numai de la lichidul în care erau muraţi, aşa că m-
am aşezat la loc în vechea mea poziţie.
În ora dinainte de prînz, Buddy m-a dus la un curs despre siclemie 1 şi alte boli deprimante, unde
aduceau pe podium oameni bolnavi în scaune cu rotile şi le puneau întrebări şi apoi îi luau de acolo şi
puneau diapozitive colorate.
Într-unul din diapozitivele pe care mi le amintesc era o fată încîntătoare, care rîdea şi care avea o
aluniţă neagră pe obraz. „La douăzeci de zile după ce i-a apărut acea aluniţă, fata a murit“ a spus
doctorul şi toată lumea a amuţit timp de-un minut. Dar apoi a sunat clopoţelul, aşa că n-am mai aflat ce
era cu aluniţa sau de ce murise fata.
După-amiaza ne-am dus să vedem o naştere.
Mai întîi am găsit o cămăruţă cu rufărie pe coridorul spitalului, de unde Buddy a luat o mască albă,
pe care s-o port eu, şi nişte tifon.
Un student la medicină, înalt şi gras, mare ca Sydney Greenstreet 2 , lenevea prin preajmă, privindu-l
pe Buddy cum îmi înfăşoară tifonul în jurul capului, iar şi iar, pînă cînd părul mi-a fost complet acoperit
şi numai ochii mi se mai iţeau deasupra măştii albe.
Studentul la medicină a scos un mic nechezat nesuferit:
— Măcar maică-ta te iubeşte, a spus el.
Eram atît de ocupată gîndindu-mă cît era de gras şi ce nenorocire trebuie să fie pentru un bărbat – şi