Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

bîrfitori teribili.
Aş fi fost îmbrăcată în negru, cu faţa mea albă, şi m-aş fi aruncat la picioarele acelui preot şi aş fi
spus „O, părinte, ajută-mă!“
Dar asta era înainte ca oamenii să înceapă să se uite la mine ciudat, ca asistentele acelea de la spital.
N-aveau catolicii să ia în rîndul lor o călugăriţă nebună, eram cît se poate de sigură de asta. Soţul
mătuşii mele Libby făcuse odată o glumă despre o măicuţă pe care o mănăstire de maici o trimisese la
Teresa pentru un control. Măicuţa asta tot auzea sunete de harpă în urechi şi o voce care spunea într-una
„Aleluia!“ Doar că, la o interogare mai atentă, nu era sigură dacă vocea spunea Aleluia sau Arizona.
Măicuţa se născuse în Arizona. Cred că a ajuns într-un azil.
Mi-am tras vălul cel negru pînă sub bărbie şi-am păşit prin porţile de fier forjat. Mi se părea ciudat
că, de cînd tatăl meu fusese îngropat în acest cimitir, nici unul dintre noi nu-l vizitase. Mama nu ne
lăsase să venim la înmormîntarea lui pentru că pe atunci eram copii, iar el murise la spital, aşa că acest
cimitir şi chiar moartea lui îmi păruseră întotdeauna ireale.
Simţeam în ultima vreme un imbold puternic să mă revanşez faţă de tatăl meu pentru toţi anii în
care-l neglijasem şi să încep să-i îngrijesc mormîntul. Fusesem întotdeauna preferata tatei şi mi se părea
potrivit să port eu un doliu cu care mama mea nu-şi bătuse niciodată capul.
Mă gîndeam că dacă n-ar fi murit, tata m-ar fi învăţat totul despre insecte, care erau specialitatea lui
la universitate. M-ar fi învăţat şi germană şi greacă şi latină, pe care le ştia, şi probabil că aş fi fost
luterană. Tatăl meu fusese luteran în Wisconsin, dar în New England luteranii nu mai erau la modă, aşa
că devenise mai întîi un luteran delăsător şi apoi, cum spunea mama, un ateu înverşunat.
Cimitirul m-a dezamăgit. Era situat la marginea oraşului, foarte jos, ca o groapă de gunoi, şi cum
umblam încoace şi încolo pe aleile pietruite, simţeam mirosul stătut al mlaştinilor sărate din depărtare.
Partea veche a cimitirului era în ordine, cu pietrele ei tocite, plate, şi cu monumentele acoperite de
muşchi, dar curînd mi-am dat seama că tatăl meu trebuie să fie îngropat în partea modernă, cu date
începînd din anii 1940.
Pietrele din partea modernă erau nefinisate şi ieftine şi ici şi colo cîte-un mormînt era înconjurat cu
marmură, ca o cadă de baie dreptunghiulară, plină de ţărînă, şi nişte recipiente de metal ruginit stăteau
cam pe unde-ar fi venit buricul mortului, pline cu flori de plastic.
O burniţă măruntă începu să cadă din cerul mohorît şi mă cuprinse foarte tare deprimarea.
Nu-l găseam nicăieri pe tata.
Nişte nori joşi, miţoşi, pluteau peste acea parte a orizontului unde se afla marea, dincolo de mlaştini
şi de cocioabele de pe plajă, iar picăturile de ploaie lăsau urme întunecate pe pelerina neagră pe care o
cumpărasem în acea dimineaţă. O umezeală rece mi se infiltra spre piele.
O întrebasem pe vînzătoare:
— E rezistentă la apă?
Şi ea spusese: