Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

mînă, cu arătătorul pe obraz şi degetul mare sub bărbie.
Doamna Tomolillo stătea cu nişte italieni bruneţi, care rîdeau, pe banca de alături. De cîte ori mama
se mişca, doamna Tomolillo o imita. Acum doamna Tomolillo stătea cu arătătorul pe obraz şi degetul
mare sub bărbie şi ţinea capul înclinat melancolic într-o parte.
— Nu te mişca, i-am spus mamei mele încet. Femeia aia te imită.
Mama s-a întors şi s-a uitat în jur, dar, cît ai clipi din ochi, doamna Tomolillo şi-a lăsat mîinile
grase şi albe în poală şi a început să vorbească viguros cu prietenii ei.
— Ba nu, nu-i adevărat, a spus mama. Nici măcar nu se uită la noi.
Dar în clipa în care mama s-a întors înapoi spre mine, doamna Tomolillo şi-a unit vîrfurile
degetelor, aşa cum tocmai făcuse mama, şi mi-a aruncat o privire aprigă, batjocoritoare.
Peluza era albă de doctori.
Cîtă vreme stătusem cu mama acolo, în conul îngust de soare care strălucea între pereţii înalţi de
cărămidă, tot felul de doctori veniseră la mine şi se prezentaseră:
— Sînt doctorul Cutărică, sînt doctorul Cutărică.
Cîţiva dintre ei păreau aşa de tineri, încît îmi dădeam seama că nu pot fi doctori adevăraţi, şi unul
dintre ei avea un nume straniu, care suna exact ca doctorul Sifilis, aşa că am început să fiu atentă la
numele suspicioase, false, şi am avut dreptate. Un individ cu părul negru, care semăna foarte tare cu
doctorul Gordon, atîta doar că avea pielea neagră, în timp ce pielea doctorului Gordon era albă, a venit
şi a spus:
— Sînt doctorul Pancreas.
Şi mi-a strîns mîna.
După ce s-au prezentat, toţi doctorii au rămas suficient de aproape ca să audă ce vorbeam, dar nu-i
puteam spune mamei că erau atenţi la fiecare cuvînt pe care-l spuneam fără ca ei să mă audă, aşa că m-
am aplecat şi i-am spus la ureche.
Mama s-a tras brusc înapoi.
— Of, Esther, tare aş vrea să cooperezi! Mi-au spus că nu cooperezi. Mi-au spus că nu vorbeşti cu
nici un doctor şi nu faci nimic la terapia prin muncă…
— Trebuie să scap de aici, i-am spus cu înţeles. Atunci m-aş face bine. Tu m-ai băgat aici, i-am
spus. Tu să mă scoţi.
Mă gîndeam că dacă reuşeam s-o conving pe mama să mă scoată din spital, aş fi putut să-i stîrnesc
compasiunea, ca băiatul acela din piesă, cel cu o boală la creier, şi s-o conving care era cel mai bun
lucru de făcut.
Spre surprinderea mea, mama a spus:
— Bine, o să încerc să te scot, chiar dacă numai pentru un loc mai bun. Dacă încerc să te scot – şi
şi-a pus o mînă pe genunchiul meu –, îmi promiţi că o să fii cuminte?
M-am întors şi m-am uitat urît drept la doctorul Sifilis, care stătea foarte aproape şi lua notiţe într-